De om și crocodil

“Tu te uiți acuma pe National Geographic, la documentarul cu crocodilul?”, mă întreabă fratele meu mai mic, într-o dimineață, la telefon, vădit emoționat. “Uită-te, sigur o să-ți placă.” Așa că m-am ridicat din pat, pe jumătate adormit, și am deschis televizorul, unde mai erau câteva minute din documentarul despre Chico și Pocho. Chico, un simplu pescar din Costa Rica care, acum vreo 22 de ani, a găsit un crocodil împușcat, care zăcea, muribund, la margine de râu. Omul l-a luat acasă, gândindu-se că dacă moare crocodilul, o să-i vândă pielea. Apoi, văzând că Pocho, așa cum l-a numit ulterior pe crocodil, se agăța de viață și nu se dădea bătut, i-a îngrijit rănile și l-a hrănit, apoi, când s-a întremat, l-a ascuns într-un loc din apropierea satului, acolo unde își petrecea majoritatea timpului. Iar Pocho a devenit cel mai bun prieten al lui Chico, așa că, atunci când a auzit că oamenii căutau crocodilul să-l omoare, findcă, nu-i așa, crocodilu’ nu-i câine, s-a mutat cu Pocho și a locuit acolo câteva luni, ca să-l apere. Evident, nevastă-sa, că era însurat bietul om, a spus că-l părăsește dacă nu se întoarce acasă. Chico, într-o simplitate și cu o sinceritate greu de înțeles pentru ‘nteligenți, a spus: “O nevastă, dacă vreau, pot să-mi mai găsesc. Un prieten ca și Pocho, nu.” Din nou, știu că e greu de înțeles pentru ‘nteligenți ce vrea să zică asta, că, vorba aia, ce mare lucru, omul n-a câștigat niciun premiu, n-a apărut la teveu, în talk-show-uri, pe post de vedetă-pițiponc, și nici n-a fost șeruit pe facebook de mai marii însămânțători de înțelepciune în jur a celor care postează citate, poze cu cărți și pilde, apoi se arată cu degetul pe ei. Așa că arunc cuvântul la vedere: prietenie. Nu aia de conjunctură, nu aia că toți suntem deștepți și de aia ne întâlnim, ca să se vadă că suntem deștepți, nu aia de pahar sau de chefuit împreună și nu aia de abureală menită să ia ceva de la celălalt. Nu, ci prietenie pură, adevărată, aia în care dai și nu aștepți nimic, aia în care te bucuri de bucuria celuilalt, aia în care nu contează cine e celălalt, pentru că tu simți atât de mult legat de persoana celuilalt încât nimic nu mai contează, aia în care nu ți-e rușine să arăți ce simți pentru celălalt, aia în care nu ai face niciodată nimic care să-l rănească pe celălalt. Și, deși îmi scot pălăria în fața pescarului simplu, cu dinți lipsă și fără inteligență teatrală la vedere, totuși, cel care dă o lecție omenirii e Pocho, crocodilul. De ce? Pentru că Pocho e cel mai vechi prădător de pe pământ, prădătorul suprem, a cărui milioane de ani de evoluție l-au învățat un singur lucru – să ucidă, pentru a putea supraviețui. Și totuși, pentru că Chico, prada, l-a îngrijit și i-a dat o nouă șansă, el, nemilosul crocodil, a făcut uitate milioanele de ani de evoluție și l-a acceptat pe om așa cum nici un alt om nu ar fi făcut. Și-a pus instinctele milenare la o parte, într-un buzunar numai de el știut, și a învățat să fie altfel, de dragul omului care l-a salvat de la moarte. Iar colții crocodilului au învățat să zâmbească, au dat la o parte mândria prădătorului suprem, acceptând orice din partea omului. Iar asta timp de aproape 20 de ani. Câți oameni ar fi în stare de asta? La orice gest sau cuvânt sau, pur și simplu, dacă i se năzare, omul îți întoarce spatele într-o secundă. Fără remușcări, fără întrebări, fără regrete, chiar cu răutate. Chiar și celui pe care l-a numit până atunci prieten, ori iubit, ori celui care i-a salvat viața. Nimic nu contează pentru om, atunci când mândria își arată pumnii murdari de ipocrizie și răutate, două dintre caracteristicile de bază ale rasei umane.

Pocho a murit acum doi ani, iar la înmormântarea lui, Chico i-a cântat “The great pretender”. În presă au apărut atunci câteva articole, la rubrica “Funny” ori “Animale haioase”. Lumea nu a văzut, ori s-a făcut că nu vede lecția de viață oferită de crocodil și prietenul său. O lecție despre prietenie. O lecție despre umanitate oferită de un animal. Ironic, nu?

Încă stau pe gânduri și nu știu dacă să postez asta. Ăsta nici măcar nu-i un editorial. Pare mai mult o zbatere interioară a cuiva care nu știe cum să spună ceea ce are de spus. Și ce dacă. La naiba. Îl postez.