Denisa, copilul frumos despre care diriginta vrea să se scrie cu sufletul. O fată ca ea…

denisa_corondeanu_1O cheamă Denisa Corondeanu. Șefă de promoție. A luat nota 10 la Evaluarea Națională și locul 1 la faza națională la Olimpiada de Limbă, Comunicare și Literatură Română, iar asta ar fi fost de ajuns ca motivație pentru a scrie un articol despre ea. Dar nu rezultatele de excepție obținute sînt principalele rațiuni de a “vedea lumina zilei” ale acestui articol, cât, mai ales, e-mail-ul primit de la diriginta ei, în care scrie despre o elevă care, crede ea, merită o atenție specială: “O fată ca ea… Nu e tocilară, e deșteaptă, fină și sensibilă, foarte matură și responsabilă și știi și tu cât s-a implicat anul trecut în Ecoprovocarea. E modestă, nu vrea să epateze… Ea m-a ajutat enorm în anii în care am fost dirigintă la clasă. Știu că dacă tu ai scrie, ai face-o altfel decât ceilalți. Ai face-o cu sufletul… ”

De ce ar vrea un profesor să se scrie despre un copil care i-a fost elev, cu sufletul? Doar dacă ceea ce simte pentru eleva ei înseamnă admirație, respect și dorința de a-i acorda atenția cuvenită. Iar asta, pornirea asta foarte rar întâlnită, în care un dascăl să ia atitudine și să vrea să arate lumii că există și elevi de genul ăsta, e doar rodul unei legături profesor-elev care părea demult dispărută. Acea legătură care poate face ca școala, cu tot ce înseamnă ea, să iasă din superficialul în care se zbate de foarte multă vreme, iar elevul să însemne nu doar un nume în catalog, ci un om care încearcă să descopere lumea din jur, și, mai ales, să se descopere pe sine.

Denisa, eleva

E o adolescentă care vrea să știe, care vrea să cunoască și care, atunci când zâmbește, o face întâi cu ochii. Când vorbește, chiar dacă vorbele ei par cele ale unui om trecut prin viață, cântărind și răsucind gândurile, copilul, adolescenta sensibilă iese la iveală, timid, ca și cum nu ar vrea să ocupe mai mult loc decât crede ea că i se cuvine. Apoi, pe măsură ce vorbește, la fel ca oricare copil care are ceva de spus, mai ales dacă persoana de lângă ea e dispusă să o asculte, te duce prin lumea ei, dezvăluindu-și, încet-încet, personalitatea, răspunzându-ți la întrebări simplu și cu o sinceritate nedisimulată, o sinceritate pe care oamenii o pierd mult prea devreme.

Cum a fost la olimpiada de română? Și ce a însemnat pentru tine rezultatul obținut? Dar pentru școală, ei cum te-au primit?

denisa_corondeanu“M-am dus mai mult la insistențele lui mami, și am vorbit și cu prietenii care îmi spuneau că o să fie o experiență – dacă poți, poți, dacă nu, nu. Am învățat, dar acolo m-am și distrat, ne culcam târziu noaptea, chiar dacă a doua zi dimineața aveam proba scrisă. Ca pregătire… nu am tocit deloc, mai mult am citit literatură, că gramatica o știam de la școală. Și chiar dacă am mers cu autocarul 13 ore până în Brăila, iar a doua zi dimineața am avut proba scrisă, totuși, mi-am dat seama că nu am de ce să fiu stresată. Până la urmă, și ăia din comisie sînt tot oameni. Nu știu, te simți cumva privilegiat că ești acolo.  Și, sincer, după atâta citit și încercat să înțeleg, am devenit mai… sentimentală, privesc totul altfel. Am descoperit multe lucruri, pe care, apoi, le-am aplicat în viață. Și înțeleg lucrurile și altfel decât până acum, dar parcă fără să vreau. ”

A făcut o pauză înainte să continue, ca și cum n-ar vrea să spună ceva nelalocul lui, apoi, încet, fără reproș, chiar și fără urmă de mâhnire în glas, a continuat:

“Profesoara de română a fost foarte bucuroasă, m-a luat în brațe, mă suna să-mi spună ce bucurie i-am făcut și că e foarte mândră.  Și profesoara de matematică, după evaluare, la fel, m-a luat în brațe. La fel și diriginta, mi-a arătat cât de mult se bucură pentru mine, iar asta a însemnat foarte mult. În rest… la școală… m-au făcut să mă simt ca și cum n-aș fi făcut mare lucru, ca și cum n-ar merita să faci ceva. Adică, da, s-a pomenit, în careu, la sfârșit de an, dar atât. Dar asta parcă nici nu mai contează. Pentru mine și pentru familie a însemnat foarte mult.”

Ce poți să mai spui? Că pentru a-l încuraja pe un elev să învețe, să vrea să participe la olimpiade e nevoie să îl și stimulezi ca atare? Cum îl stimulezi? Apreciindu-l. Cum îi arăți cît de mult apreciezi efortul lui? Răsplătindu-l. Cum îl răsplătești? E o întrebare la care cei care au un cuvânt de spus în școlile românești trebuie să găsească răspuns. Altfel, “după faptă și răsplată” rămâne doar un proverb, care, sec și fără a-i păsa cuiva anume, va fi din când în când comentat la lecția de română.

Îi place să citească. Se ridică de pe pat, se îndreaptă către rafturile pe care erau așezate mai multe cărți, apoi, cu o exaltare bruscă, specifică zbuciumului adolescentin, le înșiră și începe să vorbească despre fiecare în parte:

“Uite, mi-am pregătit mai multe cărți pe care vreau să le citesc acuma. Îmi place Agatha Christie, dar acuma citesc If I Stay, și am terminat de citit Invitaţia la vals. Și mi-am pregătit să citesc și asta, Romanul adolescentului miop, a lui Eliade.”

Romanul adolescentului miop… Câtă lume a citit cartea asta, una dintre cele mai bune cărți românești scrise vreodată? Doar cei care caută, care vor să știe mai mult, să descopere și ce e dincolo de aparențe. Și, stând pe pat, cu genunchiul julit, semn distinctiv al copilăriei, lasă gândurile să se transforme în cuvinte, le lasă să se amestece, apoi, privind uneori în gol, îți răspunde la întrebări încă înainte să apuci să termini întrebarea.

“Da… Un prieten înseamnă foarte mult. Cel mai mult la un prieten contează să îți arate că îi pasă, iar comunicarea e foarte importantă. Un prieten e prieten cu adevărat atunci când îți ia o problemă care e a ta și se pune în locul tău și încearcă să te ajute. Sinceritatea e foarte importantă.”

Deocamdată nu știe ce vrea să fie când “o să fie mare”, vrea să se bucure de ceea ce descoperă și ceea ce îi place. Iar unul din lucrurile care îi plac este să stea cu familia. Și i-ar plăcea să fie cum a citit că era în anii ’70, când lumea ieșea și se întâlnea, de exemplu în port, și stăteau de vorbă unul cu altul.

Cum ar trebui să fie un profesor, cum ar trebui să fie elevul, pentru ca școala să fie un loc în care să vrei să mergi?

denisa_corondeanu_2“Un profesor, ca să reușească să câștige respectul elevului, trebuie să se apropie tine, să-ți arate că poate să-ți fie și prieten, să poată să-ți vorbească și despre altceva, în afară de materia predată, să-ți vorbească pe limba ta, să nu te privească tot timpul cu superioritate. E foarte greu să fii autodidact, iar profesorul trebuie să te stimuleze, chiar și doar cu o vorbă bună. Însă, cel puțin așa pare, profesorilor nu le prea pasă de ce se întâmplă cu elevii din școală. Cu unele excepții. Elevul? Trebuie să fie deschis, dispus să accepte că sînt profesori și profesori, și ar trebui să poată să se simtă egali, chiar dacă profesorul e altfel de cum și-l imagina. Și contează foarte mult și cei șapte ani de acasă. La școală e foarte încărcat programul, de parcă sistemul te-ar forța să urăști școala. Venim acasă la trei după-masă, până la șapte îți faci temele, și aproape că nu mai ai timp și de altceva. Totuși, chiar dacă la școală înveți să socializezi, școala ar trebui să fie mai primitoare. Noi nu prea avem activități extracurriculare, și se vede asta. Elevii nu prea sînt uniți, ba chiar unii se urăsc între ei. De asta e foarte importantă diriginta. E cea care poate să ne unească, pe noi, copiii. Doamna Laura e foarte spirituală și îi pasă. A reușit să ne facă să încercăm să ne cunoaștem pe noi, ca un fel de descoperire de sine. Ea ne vedea și altfel, nu doar niște elevi. Și ne făcea și pe noi să fim conștienți de asta, să ne vedem pe noi și din alt punct de vedere. Și, cel puțin pe mine, asta m-a făcut să mă văd și altfel și m-a ajutat să mă descopăr.”

În orice țară civilizată, directorii de licee, acelea care se vor a fi de prestigiu, caută copii de genul Denisei, care au rezultate deosebite, ori care au recomandări deosebite din partea școlii, ori care au personalități puternice, apoi încearcă să-i atragă la liceul respectiv, ridicând, astfel, ștacheta. La noi, prestigiul e unul fabricat pe hârtie, așa că cine să pună preț pe atragerea elevilor cu adevărat valoroși, așa cum e Denisa? E de ajuns o notă și, eventual, ori mai ales, o scurtă discuție cu domnul tată și doamna mamă.

Și pentru că diriginta e, poate, cea care a reușit să o cunoască cel mai bine pe Denisa:

laura_galvacsy_1Laura, diriginta

Un adolescent în trup de om mare care caută să vadă dincolo de aparențe și care, atunci când găsește ceva care o face să vibreze, se implică cu totul. La fel ca în cazul Denisei. De asta, articolul de față n-ar fi întreg, dacă nu ar fi și cealaltă jumătate care contează la fel de mult, cea a dascălului.  Are întotdeauna ceva de spus, e genul de dascăl care se implică pentru că așa simte și pentru că vrea, chiar vrea să facă ceva. Laura Galvacsy e genul de om căruia nu-i e frică să spună ce gândește și care, spre deosebire de marea masă a “oamenilor mari”, și-a păstrat sufletul la vedere:

Ai spus că Denisa te-a ajutat enorm în anii în care am fost dirigintă la clasă. Cum?

“Păi, eu nu cred din start ca un profesor e deținătorul adevărului absolut, că e un infailibil, un om care le știe pe toate și nu greșește.  De aceea, are nevoie permanent de un feed back onest de la elevi.  Și poate învăța cu ușurință de la ei, dacă vrea , bineînțeles. Dar pentru asta trebuie să  nu lași orgoliul și ego-ul să te priveze de o experiență fabuloasă: învățatul de la elevii tăi. Ce? Orice! De la Denisa am învățat… să-mi mai domolesc impulsivitatea, să nu ma panichez din orice,  plus o groază de chestii practice, organizatorice (simțul practic îmi lipsește cu desăvârșire). E calmă, echilibrată, responsabilă și foarte matură. Aveam încredere în ea. Mă simțeam în siguranță știind-o în clasă.   A fost liderul și formal și informal și non formal al clasei. Dincolo de ”funcția” oficială.  Și da, asta ar fi un ideal al unei școli:  ca toata lumea să învețe de la toată lumea, multidirecțional, nu unidirecțional (de la profi la elevi).”

Cât de mult înseamnă un copil ca ea, în societatea asta, fără valori de aproape niciun fel?

“Înseamnă enorm, mai ales că  majoritatea adolescenților sunt superficiali, și NU e vina lor.  Nu le pun eu eticheta asta, etichetările și generalizările sunt greșite mereu și contraproductive.  Ei nu vor să fie ”buni” sau ”răi”, ”superficiali” sau ” profunzi”, ei preiau toate modelele societății, toate tensiunile și disfunctionalitățile ei. Un copil ca și Denisa  e o ”rara avis”, și asta, în contextul actual, e cu atât mai lăudabil, cu cât presiunea  unui grup e foarte mare (și știi cât de important e la vârsta asta să faci parte dintr-un grup de prieteni… și, ca să te accepte, trebuie să semeni cu ei, să te comporti ca și  ei).”

Ce ar trebui să facă școala, profesorii, pentru ca să existe mai multe Denise în școala românească? Ce n-ar trebui să facă?

laura_galvacsy_2”Denise” există, doar că de multe ori nu sunt văzute, încurajate, lăudate, recompensate… și asta e vina întregului sistem. Se vorbește despre ”sistem” ca despre ceva uriaș, care parcă vine din altă galaxie. Când, de fapt, sistemul e alcătuit din oameni: părinți, profesori, copii. Eu cred că  dacă la nivel ”micro” se face ceva… adică dacă profesorii de la clasă, părinții, școala, un ziar local, un post local promovează o ”Denisa” (nu doar un copil de zece, poate promova și un copil cu o pasiune neobișnuită, cu un simț civic deosebit,  cu un caracter frumos, sau un copil care iese din ”Matrice”… ca doar la noi  diferitul e stigmatizat), atunci  ”Denisele” devin modele de urmat și nu ” drăgușancele, zăvorancele sau alte specimene  de gen.

Ce n-ar trebui să facă școala, m-ai întrebat…  păi exact ceea ce face acum, din păcate. Promovează doar ”cumințenia instituționalizată”.  Cumințenia înțeleasă ca supunere și, mai rău , înțeleasă ca îngrădire a libertății de manifestare și exprimare, ca îngrădire a creativității. Denisa nu a fost un copil docil. Politicoasă, dar avea opinii ferme și ARGUMENTATE. M-a contrazis de multe ori. Nu m-am supărat. Nu m-am simțit jignită.  A… și scoala mai venerează perfecțiunea. ”Elevul de zece”. Perfect. Asta a fost și marea mea provocare cu Denisa. Sau cu ”denisele”. Să–i fac pe copiii aceștia un pic mai relaxați. Să nu se teamă de greșeli. Școala TREBUIE să permită copiilor să mai și greșească. Se învață din greșeli. Nu dezamăgește pe nimeni dacă greșește. E la fel de valoros dacă greșește. Un copil perfect nu există, cum nu există nici profesorul perfect. Școala ar trebui să le permită copiilor/adolescenților să se joace mai mult. Îți dezvolți competențe prin joc.  Multe.  Educația și jocul nu trebuie să se excludă.  Nonformalul trebuie să fie la fel de important în școală.”

Crezi că învățământul românesc mai poate să evolueze, ori e bine și așa, mai rău să nu fie?

laura_galvacsy_diriginta“Lumea se schimbă, școala TREBUIE să se schimbe și ea. Dacă nu o face, o să fie ca un elefant într-un magazin de porțelan. Pierzi comunicarea cu copiii. Noi tot cârcotim, dar NU oferim soluții. Sunt doar declarative. Când, de fapt, e simplu:  finanțare și investiție în resursa umană.  Nu poți face școală fără bani, și nu mă refer la salarii. Sunt și astea, dar sunt multe altele pe lângă. Nu poți face școală fără motivație, entuziasm, un statut clar și respectat al profesorilor, dar ai nevoie de  profesori pregătiți ca și PEDAGOGI, nu ca și  doar specialiști în  disciplina predată.  Se uită  scopul  educației: să-i faci pe elevi să se descurce în viață, dar nu ”descurcatul” ăla cu sens peiorativ  românesc.  Pur și simplu ar trebui să se răspunda lă o întrebare simplă: cum arată profilul elevului la absolvire? Și ar trebui să fie cam așa: adaptabil, curios, natural, cu încredere în el, entuziast, cu un set de valori clare. Ei își pierd entuziasmul și motivația pentru învățare pentru că:  nu li se acceptă diversitatea (parca ar trebui  introduși cu toții într-o matriță și să faci din ei niște roboței standardizați!), nu li se stimulează creativitatea  și nu  e nimic ludic în școală. Și se pun etichete. Dincolo de etichetă, e un OM. Exista un principiu pedagogic de bază, pe care eu l-am intuit, că, din păcate nu m-a învățat nimeni în 5 ani de facultate: un elev trebuie să se simtă iubit, acceptat, încurajat. E la fel la toți oamenii, indiferent dacă ești elev sau nu, de fapt.  E valabil pentru orice relație interumană.

Profesor bun nu e ăla sever și serios și nici acela simpatic și spectaculos. Astea sunt cele două tipologii extreme care sunt, de fapt, niște clișee.  Sau care e ”cool” în sensul că dă doar note de zece și le permite copiilor să–i zică pe nume. Profesor bun nu e acela care dă numai olimpici sau acela care umple caietele copiilor. E acela  care reușește să facă  din copil un om curios, creativ, corect, bun. Un strateg, un om întreg și împăcat cu el însuși, un om cu obiceiuri  sănătoase de gândire, de raționamente, de viață.  E un mentor și un om care… știe să spună povești. Acele povești care te fac curios și interesat. Ce ar trebui să înțeleagă  toți, și părinți și profesori: că școala nu e o competiție. Viata nu e o competiție, orice s-ar spune.  Școala e o șansă, o fericire, un drept.  E COLABORARE și interacțiune umană.”

Tu ai vrut dintotdeauna să fii profesor? Tu ce-ai vrut să fii “când o să fii mare”?

“M-ai întrebat dacă am vrut dintotdeauna să fiu profesor… nu știu… cred că a venit firesc.  Era oricum în top 3 al meseriilor favorite, nu știu dacă pe primul loc. Pendulam între teatru (actor sau scenarist sau regizor), ziarist și profesor. Am gândit mereu meseria asta ca pe ceva emoțional și nu rațional și instituțional. Da, mi-ar plăcea ca societatea să mă plătească cu un salariu decent, jur că mi-ar plăcea! Și mai cred ceva: că o meserie trebuie să ți se potrivească. Asta e așa numită ”vocație” a profesorului. Trebuie să se potrivească cu profilul tău psiho-emoțional, să fie esența caracterului tău. Eu îmi ador meseria, dar  să știi că mereu există tentația de a pleca din învățământ. De ce? Că am dezamăgiri, unele sunt de natură materială, altele nu. Și nu prea pot să plec, pentru că nu părăsești ceea ce iubești.”

Dacă ai putea să te întorci în timp, ce ai schimba?

“Dacă aș schimba ceva în trecut? Da. Asta i-am spus și Denisei, să nu facă greșeala mea. Am fost un elev timid, timorat, nesigur, poate singuratic. Aș socializa mai mult, m-aș implica în cât mai multe proiecte extracurriculare ( ok, pe ”vremea mea” nici nu se auzise de așa ceva), mi-aș permite greșeli și note mai mici fără să fac o dramă din asta și fără teama că am să dezamăgesc pe cineva, aș fi mai relaxată. Și… cred că măcar aș fi încercat să dau admitere la teatru. Ok, știu că se spune că profesorii sunt actori ratați, adevărul e la mijloc, trebuie să  ai o doza de ”spectaculozitate bine dozată” în meseria asta, dar trebuie să ai ceva esențial: sinceritate. Elevii sunt cei mai buni psihologi! Te ”citesc” perfect. Nu poți minți… adică poți, dar atunci se tarează comunicarea autentică… și ai ratat tot.”

Doi oameni frumoși – eleva și diriginta. S-ar fi putut scrie despre fiecare în parte, separat, pentru că fiecare dintre ele sînt ca o ușă spre o lume în care adevăratele valori sînt la vedere, un fel de indicatoare către o lume mai frumoasă. Însă aici e vorba nu doar despre oameni frumoși. La mijloc e școala, cea care ar trebui să fie punctul de plecare în viață al fiecăruia.


Leave a Reply

Your email address will not be published.