Derulând ferestrele trenului – o bucată din lume, o bucată din viață -, din Zalău către Dej

Te duc, te-aduc, te duc, te-aduc, e refrenul pe care trenul care mă ducea către Dej îl tot repeta, și-l tot repeta, ca și cum fiecare fereastră care se derula, cu tot cu tabloul cuprins acolo pentru o secundă, două, ar fi câte un drum în sine. Un drum care, în două secunde, strânge în acel cadru în mișcare – ferestrele trenului – o bucată din lume, o bucată din viață. Și-atunci, ca să pot trece de la o fereastră la alta, eu, călătorul, aveam nevoie de trenul care să îmi aducă aminte, aproape cu precizia unui metronom, că timpul, la fel ca și mine, sîntem în continuă mișcare: te duc, te-aduc, te duc, te-aduc, te duc, te-aduc…

 Poveștile de lângă

Așezați pe scaune, cei din tren, chiar dacă nu se cunosc, se ”găsesc” oarecum unii pe alții, poate pentru că îi percep pe ceilalți ca fiind de-al lor, ori poate pentru că refrenul trenului e molipsitor.

”Are serviciu, are casă…. Ce-i mai trebe? Are tăt ce-i trebe. No, nu? Eee, și are și salariu, că așe i-o fost norocu’. Îi în rând cu lume, cum s-ar zâce, cu familie și tăte cele. Io-s mulțămită, ce poci să zâc, că nu poci zâce altăcum. Bine că-i bine”, se confesa o femeie unui bărbat, pe care nu-l cunoștea și care se urcase în ten în altă stație, decât cea în care urcase ea, cu puține bagaje, doar două plase ticsite. Bărbatul aproba dând din cap, încet, ca și cum nu ar fi vrut să facă deranj dând din cap mai tare decât ar fi trebuit.

Ferestrele trenului, derulându-se una după alta, au avut aproape un efect hipnotic, iar sonorul s-a oprit și doar refrenul trenului a rămas, împletindu-se cu gândurile mele. Apoi a sunat telefonul unei alte femei, aflate pe scaunele de vizavi:

”Alo? Numa’ mâine dimineață ajung la Severin, da cred că stau la Timișoara până de dimineață. Apăi, cum altfel, stau în gară, apoi vin acasă. Îți cumpără baba gogoși, da, mami? Din acelea cum îți plac ție. Aha… Da vremea cum îi la noi? Da, babi, vina baba acasă și-ți aduce bobo…”.

Mi-am luat carnețelul pe care-l port tot timpul în geantă cu mine, l-am pus pe genunchi și am început să scriu. Ce-mi trecea prin minte, uneori versuri, alteori gânduri ciudate, crâmpeie din realitatea de lângă mine, toate legate lalolaltă de același ”te duc, te-aduc, te duc, te-aduc…”

E liber?

Aici o să vină un bărbat, am auzit o voce de femeie lângă mine. Cu un batic gros pe cap, s-a așezat lângă mine, apoi, făcându-i semn altei femei să ocupe locurile din față, s-a întors către mine și mi-a repetat, ca și cum ar fi vrut să nu lase loc de îndoială: ”Aici o să vină un bărbat. Bine?”

Am aprobat dând din cap, încă neconectat la realitatea din jur, cu carnețelul pe genunchi și cu pixul în mână.

Bărbatul a venit și s-a așezat lângă mine, pe scaunul din dreapta, înghesuindu-mă, oarecum, așa că m-am întors către fereastră și m-am lăsat purtat de tablourile din fereastră, pe ritmul refrenului compus de roțile învârtindu-se ritmic pe calea ferată.

Trenul a oprit în stație, iar bărbatul, pentru că trenul, devenit aglomerat, după două stații, s-a golit, s-a mutat lângă femeile care veniseră împreună cu el. Rămas singur, mi-am pus din nou pe genunchi carnețelul pe care, în tot timpul în care bărbatul acela a fost lângă mine, l-am ținut în mână, atât de strâns, de parcă ar fi fost un fel de talisman.

Nu știu cât a trecut, dar la un moment dat am simțit că cineva mă privește. O țigăncușă tânără, frumoasă, suplă, cu un păr negru lung și lucios, mă privea insistent. Văzându-mă că am observat-o s-a apropiat și s-a oprit pe culoar, în dreptul scaunului pe care stăteam.

O să mă suni?

”Api, ce scrii acole?”. N-am apucat să-i răspund, următoarea ei întrebare fiind mai rapidă decât răspunsul meu: ”Da unde meri? Ești singur? Da tu n-ai telefon din ăsta, ia?”, mi-a arătat un smartphone, făcând un balon din guma pe care o mesteca și care s-a spart cu un zgomot sec. ”Că amu tătă lume scrie pă telefon, și ai și internet, vezi?”, și-a întors fata aceea cu părul negru lucios telefonul către mine.

Din nou, următoarea întrebare a fost mai rapidă decât răspunsul meu: ”Dacă îți dau numărul meu de telefon, mă suni? No, zi-mi numărul tău, să te sun ca să știi pe ce număr să mă suni. Aista-i telefonu meu.” Mi-a dat un apel, apoi, la fel cum a venit, a plecat, mestecând gumă și făcând, din când în când câte un balon. Când a ajuns în dreptul ușii, trenul încetinind, semn că urma o nouă stație, s-a oprit, s-a întors către mine și într-un fel ciudat, fără cuvinte, am auzit-o spunându-mi: ”O să mă suni?”

Ferestrele au încetat să se mai deruleze una după alta. Mi-am pus carnețelul în geantă, pixul la locul lui și am coborât în Dej. Am trecut calea ferată și m-am îndreptat către clădirea gării, trenul șuierând scurt în spatele meu și punându-se în mișcare. La urma urmei, trebuia să-și cânte refrenul călătorilor rămași în tren și care aveau, fiecare, câte o destinație a lor: te duc, te-aduc, te duc, te-aduc…


Leave a Reply

Your email address will not be published.