Descoperind oamenii frumoși de lângă noi. Alexandra: ”Chiar dacă doare, nu cerși niciodată iubire”

Cât de rari sînt oamenii ăștia, cei care refuză lozincile ori clișeele și își cern viața, trăirea, prin prisma proprie, și care vorbesc despre suflet, despre iubire…

Mă bucur când citind, orice – o carte, un poem ori o postare pe facebook, ba chiar și un bilețel găsit pe stradă -, descopăr că există oameni frumoși, care nu doar că au ceva de spus, dar o fac într-un fel care nu are cum să nu te facă să citești cu atenție rândurile scrise de acei oameni. Și, până la urmă, oamenii ăștia sînt cei care fac lumea să fie mai frumoasă, atunci când vorbești despre ceea ce înseamnă umanitate, pentru că spiritul de turmă a fost, și este, atât de mult cultivat în lumea zillelor noastre, încât pare că nu mai există indivizi, ci doar un număr, pus să mărșăluiască, la fel ca celelalte numere, în turma asta umană, uriașă, care trece peste orice înseamnă suflet. Sunetul turmei în mișcare e, de-acum, ”acasă”. Și apoi, turma e ușor de manevrat, e de ajuns niște ”câini„ de pază, care să ordoneze și să de-a o direcție turmei. Totuși, există oameni care nu fac parte din turmă, și oamenii ăștia sînt cei care contează. Cu adevărat.

Pe ea o cheamă Alexandra, și am descoperit-o pe facebook (da, rețeaua asta de socializare, care numai de socializare nu e, mai are și părți bune, rare, foarte rare, și cu atât mai mult de apreciat), într-o postare în care își învăța animăluțele ei să iubească. Să se iubească. Căței, pisici, de orice fel ar fi. Îți dai seama, să vorbești pe facebook despre iubire necondiționată… Aproape că e o blasfemie modernă, contemporană.

De data asta, pentru că tot e luna cadourilor (eu, dacă aș putea, m-aș culca și aș dormi de la începutul lui decembrie, până la începutul lui ianuarie, pentru că în perioada asta de ”să fim mai buni” ipocrizia e la cote maxime, și mi-e rău de atâta ipocrizie cronică umană), Alexandra a scris, din nou, despre partea frumoasă a omului, cea mai frumoasă parte a omului. Și pe măsură ce citeam, am simțit bucuria asta, copilărească, ce-i drept, pe care o ai când primești, pe neașteptate, un cadou, apoi bucuria copilărească a lăsat locul bucuriei celui care ”vede”. Iar ceea ce am ”văzut” trebuie dat mai departe, pentru că, în lumea asta încrâncenată să dorească răul celuilalt, Alexandra vorbește despre iubire:

”Ce Moș? Nu-i scriu. Anul trecut am cerut oameni, acum nu-i cer nimic. Poate asta-i tot ce merit: NIMIC!
Ba-i scriu. Vreau să știe că mi-e dor, vreau să-mi răspundă cine îți poate da siguranța că mâine vei fi mai fericit? Și să înțeleagă că timpul e scump. Timpul, anii in care a lipsit. El. Moșul.

MI-E DOR…
– Mi-e dor de mirosul care-l aveau sărbătorile în copilărie.
– Mi-e dor să cred în Moș și să-l aștept prefăcându-mă că dorm.
– Mi-e dor de alte lumi și urăsc că sunt forțată de tehnologie să urc exact pe acoperișul acestei lumi false, de unde să privesc lumea, și mă doare ce văd. Mă doare acest decembrie lipsit de iubire. Mă doare că oamenii nu-s mai fericiți în doi. Mi-e dor de ei. Nu să fie ai mei, nici eu a lor. Pur și simplu să văd oameni fericiți în doi. Când rămâne doar unul, singur în doi, nu mai e iubire. E monolog despre iubire.
– Mi-e dor să-mi aleg o stea.
– Mi-e dor să ofer 1000 de clipe frumoase unui om care știe număra doar până la 10. La final, ce contează, cantitatea de iubire oferită sau primită? Nu ofer pentru că am prea mult, ci pentru că știu cum e să n-ai.
– Mi-e dor să aștept iar fericirea. Știi, dacă ne despărțea 100 de pași, era de-ajuns să-l facă pe primul și făceam eu restul 99. Și pot să jur că-i făceam fericită, doar erau pentru fericire. Acum, pentru prima dată, m-aș întoarce în trecut. Să-mi dau o palmă!
– Mi-e dor să iert. Unii iartă pentru că încă iubesc și ar durea prea tare ca să plece. Alții iartă pentru că încă iubesc și ar durea mai tare să rămână.
– Mi-e dor să-mi fie dor. Unii se topesc de dor, alții n-au curaj s-o facă.
– Mi-e dor să cred în veșnicie. Unii cred că sunt totul acelui cuiva, alții știu ca nimic nu durează în suflet. Că cea mai verificată încredere poate fi anulată de un singur gest, că cele mai sincere promisiuni nu dovedesc niciodată nimic. Că totul se uită.
…Mi-e dor să cred în Moș..

Eu cred că am greșit secolul când m-am născut. Văd un om bun mai rar ca dinozaurii. Prea multă ură în suflete calde.
Cât să lupți când știi că oricum pierzi? Da… “voi fi fericit mai târziu”. Te-ai gândit vreodată că “mai târziu” poate fi prea târziu? Nu. Niciodată nu e prea târziu să spui “te iubesc”, dar poate fi prea târziu să auzi “și eu”.
Și crede-mă, nu există nimic bun în “rămas bun”.
Oricum, azi e greu. Poate și mâine. Dar primăvara vine peste toți. Soarele nu judecă. Se plimbă pe fiecare stradă.

Chiar dacă doare, nu cerși niciodată iubire.”