În fiecare dimineață parcă fac pași înapoi în anii copilăriei. Ori cel puțin asta simt de fiecare dată când îmi duc fetele la școală și la grădiniță, de parcă eu sunt cea cu rucsăcelul sau cu ghiozdanul în spate. Pot spune că am privilegiul de a mă simți copil aproape zilnic, cu toate că uneori e un sentiment greu de dus. Dar chiar și așa, este unul extraordinar de frumos pe care vreau să îl păstrez multă vreme de acum încolo.
De unde până unde, să zicem că e ceva împământenit de mai bine de 30 de ani. Dar să revin în prezent. Oricât aș vrea, timpul nu-l pot da înapoi. Și poate nici nu vreau asta.
Vorbeam de dimineți. Nu-mi place că trebuie să mă trezesc devreme și că trebuie mai apoi să trezesc și fetele ca să ajungem la timp la școală, la grădiniță, la job. Sunt atât de scumpe în somnul lor de dimineață, că îmi e ciudă pe mine că le tulbur acea liniște din lumea viselor. Nici mie nu mi-a plăcut niciodată să mă trezesc devreme. Prefer să stau până noaptea târziu și să dorm diminețile. Cu toate acestea, mă declar o norocoasă pentru faptul că odată ridicată din pat, chiar dacă prind doar câteva ore de somn, sunt trează și aptă la cote pentru întreaga zi.
Pe de altă parte, tot acele dimineți în care știu că trebuie să duc fetele la cursuri mă îmbie parcă să mă trezesc mai devreme. Dar pentru asta am motive bine intemeiate să o fac cu drag.
Cum spuneam, în fiecare dimineață, de luni până vineri, îmi duc fetele grădiniță și la școală. Și nu la orice grădiniță, la orice școală, ci exact la cele pe care le-am urmat eu în copilărie. Mi-am dorit mult să învețe acolo fetele mele, din motive personale, ușor de intuit pe parcursul articolului.
Pe Viviana o duc până la intrarea în grădiniță. Nu am avut prilejul să intru în clădire până acum, având în vedere restricțiile din cauza pandemiei. Așa că nu știu care este sala de grupă în care își petrece timpul minunea mea cea mică. Recunosc ca sunt foarte curioasă de cum arată înăuntru, după atâția ani. Îmi aduc greu aminte care a fost sala mea de pe vremea când mergeam la grădiniță. Rețin doar o sală mică, la dreapta cum urci la etaj, în capătul holului, rețin dulăpioarele care se transformau în pătuțuri la orele amiezii. Doamne, îmi aduc aminte că nu puteam să dorm și trebuia să stau în pat să treacă timpul cât ceilalți colegi cădeau pe capete după zbenguiala de dimineață. Nu îmi plăcea nici pe atunci să dorm peste zi. Aveam prea multă energie, cu toate că nici nu prea mâncam peste zi, decât la insistențele părinților.
La grădiniță știu că trebuia să mâncăm, chiar dacă nu ne plăcea acel fel de mâncare, aveam datoria să luăm măcar câteva îmbucături. La fel trebuia să fac și cu supa de legume sau cea de chimen, nu rețin care dintre îmi displăcea mai mult. Era mai mult din cauza mirosului. Și acum îmi lasă aceeași senzație de gust amar. Cu toate acestea, când trec prin curtea grădiniței și se întâmplă să aibă supa în meniu, inspir cu nostalgie mireasma ce are parcă darul să mă ducă în trecut.
În schimb, îmi aduc aminte destul de bine de sălile de clasă din școală. Din clasele primare puțin mai vag, dar știu că era prima sau a doua sală de cum intri în școala din curtea mare. Mai apoi, am avut sala de clasă la etaj, apoi lângă sala profesorală, unde trebuia să fim foarte cuminți. Ultimii ani i-am petrecut exact acolo unde învață acum fiica mea mai mare, Cezara. Nu exact, ci lângă clasa mea. Eram doar două clase acolo, pe nivel: noi, cei din A, care eram clasa de limba franceză, și cei din B, de limba engleză. Aveam tot timpul săli de clasă alăturate. Acum, fiica mea intră în fiecare dimineață în sala alăturată celei în care am terminat eu cursurile gimnaziale. De fiecare dată când intru în școală, din motive profesionale, trec pe lângă sala mea de clasă și sala fiicei mele. Privesc cu drag și dor spre cele două uși alăturate și parcă aștept să citesc “a VIII-a A” și “a VIII-a B”. În schimb, acum clasele au denumiri mai aparte. Mă bucur că au o anume identitate. Mă bucur să fiu atât de norocoasă să îmi văd copii, cumva, călcând pe urmele mele. Nu va fi drumul meu, va fi drumul lor. Și eu le însoțesc doar ca sprijin.
Am lăsat la urmă cea mai dulce amintire din anii copilăriei. Doamne, cu atâta drag îmi aduc aminte că mă lăsa mama să merg singură la grădiniță. Nu era niciun pericol având în vedere că nu trebuia să traversez nici o stradă. Locuiam chiar acolo, lângă grădiniță. Doar urcam scările școlii și de acolo traversam curtea și ajungeam la grădiniță.
Îmi aduc aminte cum ieșeam din casă și făceam doi pași, după care mă întorceam să flutur mâna într-un salut de drag mamei mele care îmi răspundea din fereastra de la bucătărie. Așa cu drag ne salutam una pe cealaltă, până ce ajungeam la colțul școlii. Era ultima oprire, după care trebuia să mă descurc singură, fără privirea mamei. Mă opream acolo și strângeam ușor din ochi să devină mai limpede acel chip drag din fereastră.
La fel mă privește și acum când urc cu fetele scările școlii. Doar copertina care le acoperă nu mă lasă să o văd la fel de bine. Dar o văd încă, la fel cum ani la rândul m-a petrecut cu privirea cât am mers la grădiniță, apoi la școală și mai departe în viață.
Așa îmi încep eu diminețile. Cu drag, cu dor, cu emoție, prinsă între anii copilăriei și viața de adult. Ador fiecare loc, începând de acasă, cu apartamentul părinților mei, cu drumul spre grădiniță, spre școală, până la acasă de acum. Mă atașez de locuri, de amintiri. Îmi place să îmi amintesc, la fel cum îmi place să retrăiesc acele amintiri.
Fotografia este de azi dimineață. E fiica mea mai mare urcând pe scările acelea bătute de atâția amar de pași mai mici, mai mari. Și de ai mei, atunci și acum…
Dar ai voștri, unde v-au purtat și unde vă poartă acum?
