Dincolo de Grădina Zmeilor. Un abri superb. Popasul Micului Prinț

Ascuns în pădure, locul ăsta superb, cu niște unduiri de piatră parcă sculptate, cu stânci înalte de 15, 20 de metri, pare că e în mijloc de nicăieri. Și nu pentru că ar fi cine știe ce greu de ajuns. Însă pentru a ajunge acolo trebuie neapărat să ai curiozitatea exploratorului autentic. Acea curiozitate de a ajunge și dincolo de ceea ce ști că este, de ceea ce ți se spune că este. Trebuie să ai acea dragoste de natură care te face să poți să găsești frumosul oriunde ar fi. Frumosul ăsta de care vă zic e în mijlocul pădurii, undeva între satele Lupoaia, Borza și  Grădina Zmeilor.

Am mai fost acolo acum mulți ani, ba chiar de două ori – o dată iarna, o dată vara. Apoi, deși aș mai fi vrut să ajung acolo, de fiecare dată când am luat-o într-acolo, nu am mai ajuns. M-am învârtit prin pădure ore în șir, fără a mai găsi locul respectiv. Sătenii zic că atunci când pățești așa ceva se spune că ”te-a purtat dracul”. Drac sau nu, de fiecare dată când am mai încercat să ajung acolo, n-am mai ajuns.

Acum, după mulți ani în care am decoperit locul ăsta, am luat-o într-acolo. Și nu pentru că mi-aș fi planificat asta, ba chiar în propusesem să merg în direcția opusă, undeva unde am văzut ceva pe hartă care mi-a atras atenția. Însă în timp îmi pregăteam echipamentul de ieșit pe coclauri, mi-am adus aminte de locul ăsta, aflat nu foarte departe de Grădina Zmeilor. Aș fi putut să nu ascult chemarea?

Prin pădure. Liniște deplină

Ca să nu pățesc așa cum am mai pățit și să mă învârt aiurea prin pădure, am zis că, de data asta, am să merg înspre locul cu pricina nu pornind de la Grădina Zmeilor, așa cum am făcut-o până acum. Am să merg din direcția opusă, mai ales că pe hartă, de la intrarea în pădure, distanța e mai mică decât dinspre Grădina Zmeilor. Ca atare, o să ajung repede acolo, doar ce-s ăia un kilometru, doi de mers prin pădure? Sigur ajung repede și o să am timp să cutreier zona.

Am ajuns repede din Zalău la locul de unde voiam să o iau la picior. Și deși mi-am spus inițial că las sediul de redacție mobil (adică Loganul albastru) la margine de drum de țară, ca să economisesc ceva timp, am luat-o peste câmp. Cu Loganul poți să mergi (dacă nu ai nevoie de 4×4) pe oriunde. Am lăsat mașina la umbră, mi-am luat echipamentul și, pe o căldură sufocantă, am luat-o către pădure.

”Cum naiba aici e noroi, iar dincolo de pădure e totul uscat? Adică, bine, bine, o fi plouat zilele trecute, dar totuși, fix pe unde merg eu să fie noroi? Uite, doar mistreții mai merg pe aici. Adică nu doar mistreții, că-s și eu pe aici”. Asta îmi spuneam în timp ce mergeam mai mult patinând prin noroiul proaspăt, prin valea care (cel puțin așa se vedea pe hartă) mă ducea acolo unde voiam să ajung.

Plin, dar plin de urme de mistreți era acolo, în valea unde era o liniște deplină. Nu tu ciripit de păsări, nu tu zgomot de crengi căzând. Nimic. Parcă s-ar fi luat sonorul de tot. Doar sunetul vocii mele, atunci când vorbeam de unul singur, se auzea oarecum ciudat. Dar asta datorită liniștii profunde din jur, încât părea că nu-i vocea mea. Și m-am oprit nu o dată să văd de unde se aude vocea aceea de om.

Cred că am vorbit de unul singur tot drumul prin noroi, privind în jur. Până am ajuns la o răscruce de văi. O vale o lua la stânga, cealaltă, la dreapta. Mai era una, ascunsă de vegetație, așa că n-am văzut-o (decât la întoarcere).

Am ales să o iau pe valea mai vale. Adică cea care părea că merge în direcția în care voiam să merg. Cum poate să pară o vale că duce undeva, când n-ai mai fost pe acolo? Nu știu. Dar valea pe care am apucat-o așa părea.

Formațiuni  de piatră ciudate. Un abri superb

Destul de repede după ce am urmat valea, am văzut niște formațiuni de stâncă apărând pe partea dreaptă a văii. Mari, cu forme ciudate, și care și ele ar fi fost de ajuns, așa, ca și cadou din partea naturii, să îmi satisfacă setea de frumos. Și poate că aș fi cercetat mai mult zona aceea mai mult decât am făcut-o, dacă n-aș fi știut (al șaselea simț, intuiție) că urmează să apară ceva impresionant. Și nici n-am apucat bine să îmi iau privirea de la stâncile ăstea, când am văzut în fața mea, în capătul văii, un abri uriaș, superb.

Cu o deschidere mare, înalt de vreo 10 metri, abriul e mărginit în stânga de doi coloși care păreau puși acolo de pază. În dreapta, o cupolă la fel de uriașă pusă acolo ca să-i întâmpine pe cei în căutarea frumosului.

Cu capul dat pe spate am privit minunăția de piatră în liniște, stând cu picioarele într-o întindere de noroi lipicioasă, gălbuie.  Și cu cât o priveam mai mult, cu atât cupola de piatră părea pusă acolo ca să ascundă un fel de poartă de intrare în adâncul pământului.

Dintr-odată, ceva nu părea cum ar fi trebuit să fie. Adică eram într-o vale cu umiditate foarte mare, cu picioarele într-un noroi băltit, cald, la umbra stâncilor, locul ideal pentru țânțari. Și totuși, pentru prima dată de când cutreier natura prin locuri de genul ăsta, nici urmă de țânțari. Și nici alte insecte zburătoare. Doar păianjeni de toate felurile. Și atunci chiar și liniștea a părut prea liniște. Însă nu una care să îmi creeze o stare de neliniște, ci dimpotrivă. Așa că am rămas acolo vreo jumătate de oră, cercetând poarta de intrare în adâncul pământului.

Când am plecat de lângă abriul cel superb, conform hărții studiate acasă, eram foarte aproape de locul pe care îl căutam. Tot ce trebuia era să urmez valea. Și am luat-o (din nou) pe acolo pe unde părea că sigur e ceea ce trebuie. Și am urcat. Și am urcat, iar ”puținul” pe care-l mai aveam până la locul dorit se lungea și se tot lungea.

Când am ajuns în vârful dealului, am căutat un loc de unde să văd, cât de cât, ce e în jur. Am găsit un astfel de loc, de unde se vedea până departe. Și mi-am dat seama că am mers aiurea. Nici vorbă de stâncile pe care le căutam. Și pentru prima oară de când merg pe coclauri, am folosit tehnologia modernă. Sau, mai bine zis, am scos telefonul din rucsac, am pornit datele mobile și am accesat harta online. Da. Eram în direcția diametral opusă față de cea pe care ar fi trebuit să o urmez.

Am coborât repede panta abruptă, până am ajuns deasupra abriului de unde nu de mult plecasem. De acolo, conform hărții digitale, eram aproape de destinație. Tot ce trebuia să fac era să o iau la stânga. Da, dar la stânga, după brusturii uriași, era o pădurice deasă, foarte deasă, de copăcei plini de țepi și copaci putreziți căzuți la pământ. O barieră naturală foarte greu de trecut, și care sigur urma să își ia tribut.

Am mai trecut prin așa ceva. Știam (din experiențele anterioare) că dacă vreau să ocolesc zona însemna să mă întorc de unde am plecat și să o iau prin altă parte. Așa că am făcut-o pe mistrețul. Am grohăit de vreo două ori, așa, pentru credibilitate, mi-am luat cap compas, și am luat-o de-a dreptul, trăgând crengi, țepi, urzici, plante agățătoare după mine. Când am ieșit, după vreun sfert de oră, din jungla țepoasă, eram tot zgâriat și plin de pânză de păianjen în păr și pe față.

M-am curățat cât am putut, apoi am privit în jur. În fața mea era un fel de vale de nisip galben, fin, chiar foarte fin, care șerpuia pe lângă formațiunea de stânci pe care o căutasem. Am urmat ”drumul” de nisip galben mai mult așa, ca să pot să țopăi ca o căprioară, dacă tot am fost, până atunci, mistreț. Și am țopăit prin valea de nisip, trecând printr-un tunel săpat în gresie, cu ochii la stâncile de lângă mine, superbe. Cum să nu mă apropiu de ele? N-aveam cum. Am urcat, am coborât, iar am urcat, iar am coborât, să ating stâncile, să le deslușesc conturul. Apoi, când m-am săturat de-a joaca (după ce era să o pățesc rău de tot la coborârea de pe o stâncă), mi-am zis: Gata cu joaca! Urmează urcușul final.

Popasul Micului Prinț

Ce urcuș! Un perete în multe locuri aproape vertical, înalt de vreo 30 de metri. Prima parte am urcat-o cu elan, bucuros că am găsit, în sfârșit, locul unde am vrut să revin de atâția ani. Însă elanul ăsta e bun cât e bun. Apoi nu mai e bun, fiindcă îți taie tot aerul.

M-am pus jos, într-un loc cât de cât sigur, și printre gâfâieli am privit peretele de stâncă de lângă mine. ”Mai am puțin și ajung sus. Uite, se vede platoul”. Așa mi-am zis. Doar că platoul din vârf pe care l-am văzut nu era platoul din vârf. Eram doar la jumătatea urcușului.

Acuma, sigur, ai putea spune: ce-s ăia 30 de metri de urcuș? Ei, bine, câteodată sînt mai greu de urcat decât orice cărare pe munte. Iar cei care merg pe trasee nemarcate, prin locuri neumblate, știu asta. Oricum, ca să fiu sigur că nu ajung jos mai repede decât aș fi vrut, am urcat încet, cântărindu-mi fiecare pas.

Când am ajuns sus a fost ca și când aș fi ajuns pe o altă planetă. Atâta tot că lângă planeta asta se auzea zgomot de drujbe. Bă, fir-ar să fie!

Mi-am lăsat echipamentul și am plecat în direcția din care venea zgomotul de drujbe. Când m-au văzut, s-au uitat oamenii la mine ca la urs. Cu părul vâlvoi, murdar de noroi și cu un zâmbet ușor nătâng pe față, m-am apropiat de ei și i-am întrebat direct:

– Bună ziua! Știți cumva cum se numește locul ăsta? Adică platoul de piatră de aici?

– Ăăă…, locul ăsta?, se uitau de-acum oamenii nu ca la urs, ci ca la un extraterestru. Api cum să-i spună? Nu-i spune nicicum. Adică, no, noi nu știm să-i spună cumva.

– Sigur? Bine, mulțumesc, le mai spun, și dau să mă întorc pe unde am venit.

– Da nu încolo, dincolo,  în direcția aia îi Grădina Zmeilor, îmi spun oamenii vizibil zăpăciți de arătarea cu părul vâlvoi care, vorba aia din popor, ”ori vine de undeva, ori merge oareunde”.

– Păi, nu, că nu acolo vreau să ajung. Aici am vrut.

I-am salutat și m-am întors de unde am venit. Primul lucru pe care l-am făcut, după ce m-am așezat pe piatra roșiatică, dură, de pe platoul din vârful stâncilor, a fost să îi dau nume locului ăstuia:

– Popasul Micului Prinț o să îți spun de acum înainte. Știi de ce, nu?

Stâncile au rămas tăcute. Dar am primit răspunsul altfel, stând acolo, în vârful stâncilor, și  privind la verdele pădurii de dincolo de valurile de stânci. Așa cum și Micul Prinț, dacă ar ajunge aici, s-ar așeza pe piatra roșiatică, lângă vulpe, și ar privi la fel cum priveam eu pădurea.

– Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim! ar spune vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

 – Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor!, ar spune, la rândul lui, Micul Prinţ, ca să ţină minte.

 Prin valea galbenă de nisip galben, fin, către casă

Când am coborât era aproape seară. Am trecut valea, apoi luat-o pe unde am crezut că am venit, prin desișul de țepi și crengi uscate. După vreo 10 minute, încă eram tot acolo, captiv al labirintului întunecat al păduricii dese, părând imposibil de trecut. Am încercat la stânga. Degeaba. La dreapta, degeaba. Labirintul părea de netrecut.

M-am oprit, am tras aer în piept, ca să îmi liniștesc ”motorașele”, apoi am făcut singurul lucru cu cap pe care-l puteam face. M-am întors la valea de nisip galbenă și am urmat-o până la ieșire. Odată scăpat de acolo, mi-am dat seama că dacă aș fi urmat din start valea asta (cea ascunsă, așa cum v-am spus la început), aș fi ajuns mult mai repede la Popasul Micului Prinț. Da, dar n-aș mai fi găsit abriul cel superb. Și-apoi, nu tu alegi pe unde să mergi, atunci când ești în natură, în căutarea frumosului. Natura alege pentru tine. Trebuie doar să te lași dus de ea.

Am ajuns repede la Loganul albastru parcat lângă un copac. Mi-am pus bagajele, m-am curățat, atât cât am putut, de noroi, praf, crenguțe uscate, țepi și pânză de păianjen, apoi am pornit-o încet către casă, peste același câmp pe care am venit. În fața mea, o pisicuță albă, pătată, apărând parcă de nicăieri, m-a așteptat până am ajuns în dreptul ei, apoi, a luat-o în fața mea, tacticos, până la ieșirea de pe câmp, după care s-a oprit pe partea dreaptă. Am oprit și eu. Am privit-o la fel cum ar privi-o și Micul Prinț, la fel cum ar privi-o și vulpea, cea care, odată devenindu-i prieten Micului Prinț, a fost fără seamăn în lume:

– Da, știu. Limpede nu vezi decât cu inima…


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

  1. ,,Dincolo de Grădina Zmeilor. Un abri superb.,, -pt. un potential interesat de zona , in lipsa unor minime specificatii ref. pct. cardinale sau loc de start (sat, vale etc) . Ca turist impatimit de geomorfologia & peisagistica *(sedimentara) salajana de peste trei decenii m-am gindit ca e vorba de formatiunile de pe flancurile geografic drepte ale v.Rea si v.Gorunilor, orientate V-E, situate la N de Gradina Zmeilor , cu bancuri,grote, alveolări, brine, infiltratii feruginoase singerii dar , revazind imaginile , mai ales bancul de gresii cu platou & larga belvedere m-am prins ca sunt dinspre SV-V de culmea grezoasă cu gporunet si pilcuri de pini rosii, catre Lupoaia. O zona fabuloasa pe flancul geografiv drept al v.Agrijului in aval de Gălpâia, Brusturi, Lupoaia pina in Borza,,batuta ,, metodic de mine cu diferiti colegi, de multe ori, inclusiv in 2022, in toate anotimpurile. Formatiunile grezoase ocru-ruginii se detaseaza pe versantii SV-V mai ales toamna si iarna, traseele sunt scurte dar brutale, nelipsind locurile accidentate cu risc real de derapare-accidentare.
    LPG-Baia Mare
    PS- v.Rea & v.Gorunilor le-am parcurs pe ambele flancuri inclusiv iarna cind, la obirsia v.Gorunilor sub uriasul abri se formeaza o draperie/stâlp de gheata iar la sol perlete glaciale cristaline; v.Rea am parcurs-o intr-un finish hibernal, pe o ploaie dezolantă, cu o simpatică ceată de elevi năprădeni condusi de prof. Dorin Trif si alături de colegi băimăreni, la final trecind culmea spre Grădina Zmeilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *