Am încercat să așez întâmplarea asta într-un raft al memoriei mai puțin folosit, însă, în cele două zile care au trecut de atunci, senzațiile trăite atunci și-au făcut loc și au ieșit la suprafață, nu o dată. Și, da, nu-i aici locul unde să-mi pun gândurile și trăirile, dar, lăsându-le la vedere, cine știe, poate o să reușesc să le dau drumul, acolo unde…
Noaptea, târziu, întorcându-mă spre casă, cu 60 la oră. În mașină, muzica se auzea tare – U2. La fel și eu, uneori cântând, alteori încercând să cânt, dar reușind doar să scot un fel de urlete chinuite de lup. Dar, eu nu sunt Bono, iar noaptea, ascuns de lume în mașină, undeva, între localități, cine să mă audă? Așa că am lăsat și muzica și lupul să se desfășoare. La un moment dat, în lumina farurilor își face apariția o piatră aproape de marginea drumului. Încetinesc, apoi îmi dau seama că piatra nu e piatră. E o mogâldeață, un animal lovit, probabil, de vreo mașină. Trag cât mai pe dreapta, dar, totuși, să fac un fel de baricadă în fața mogâldeței, apoi las farurile aprinse, pun avariile, trag frâna de mână și cobor din mașină.
Pisoiul, căci un pisoi era mogâldeața din drum, părea mort. M-am uitat în jur. Circulație, aproape deloc, dar, așa, ca să nu las pisoiul să fie călcat, m-am apropiat și m-am aplecat, să-l iau de acolo. Când l-am atins, a mieunat, lung, de abia auzit. „Pisoi, trăiești?”, mi-am auzit vocea în noapte. „Și acum, eu ce să fac, pisoi, nu știu ce ai pățit. Cum să fac să te ridic și să nu te doară? Te doare?” Liniște. Apăsătoare. M-am aplecat și l-am luat în palme, ușor, și l-am așezat pe pământ, la marginea drumului. Apoi m-am așezat lângă el. „Pisoi, te doare?” Am așezat mâna stângă pe blănița pisoiului, încercând să-i simt bătăile inimii. Nu le-am simțit, în schimb îl simțeam respirând, ușor, undeva între viață și moarte. Mi-am dat seama că e prea târziu. „Pisoi, e prea târziu, nu știu, nu pot încă să vindec, și degeaba m-aș uita la cer. Tu crezi că ne vede careva?”, îmi aud, nefiresc, cuvintele zgâriind liniștea din jur. „Pisoi, eu, acuma, ce să fac? Să-ți spun, ca în filme, să mergi către lumină? Care lumină? Dacă nu este nicio lumină? Te doare?” În palmă simt cum tresare mogâldeața, simt un fior agățându-se de ce a mai rămas din viață, ori poate încercând să meargă mai departe, către… altceva. Un nod imens, tăios, mi se așază în gât, și, pentru un timp, n-am mai putut să vorbesc. Mi-am apropiat capul de pisoi, apoi i-am șoptit: „Știi, pisoi, e ok. Dacă pleci, n-o să te mai doară, n-o să mai fii doar o mogâldeață la margine de drum. Și n-o să mă mai doară nici pe mine. Eu, acuma, ce să fac? Nu știu ce să fac. Vorbesc de unul singur. Nici măcar nu știu dacă mă auzi. Și dacă mă auzi, poate nici măcar nu înțelegi ce-ți spun. Poate crezi că eu sunt cel care te-a lovit. Nu-i nimic, pisoi. Du-te, să nu te mai doară…” În palmă, pentru un timp, am mai simțit trupul tresărind, ușor, de două sau trei ori. Apoi tăcere. Și în jur, și în palma mea stângă. Am ridicat ochii spre negrul cerului și, atunci, mi-am dorit să fie ceva acolo, ceva care să poată reînsufleți pisoiul, aici ori altundeva. Ori poate nu e nimic. Închizi ochii și gata. Nimic. Poate, dacă se întâmplă să treacă cineva pe lângă tine, poate o să oprească și o să rămână cu tine până când chiar și tăcerea o să dispară.
M-am ridicat cu pisoiul în palme. L-am dus și l-am așezat lângă rădăcina unui copac, apoi l-am acoperit cu frunze uscate, în tăcere. Apoi, am plecat, cu aceeași tăcere grea apăsându-mă, privind în jos. Dacă aș fi ridicat privirea, probabil aș fi declarat război tăcerii de dincolo de cer. Ori poate nu. M-am urcat în mașină și am pornit, încet, către casă. Eu și nodul imens din gât. Am oprit în benzinărie și am alimentat. La casă, am zâmbit și am plătit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și, la urma urmei, ce s-a întâmplat? Undeva, cândva, la o margine de drum, într-una din lumi, un om și un pisoi au stat unul lângă altul, preț de câteva minute, nevăzuți și neauziți de nimeni. Omul, vorbind fără rost, încercând să facă să nu mai doară. Pisoiul, părăsind o lume pentru alta, ori, poate, doar părăsind o lume. Apoi, de la marginea drumului, doar o viață a mers mai departe. Ori, poate, și cealaltă.
Da, sensibil, așa cum ar trebui să simțim în astfel de situații… de la aceste cuvinte, Călin, nădăjduim că ne vom gândi mai mult cu toții, începând cu mine, să ne oprim puțin lângă un pisoi, un câine, o frunză… un OM, întrebând măcar, cu sinceritate: „Te doare?! Am timp să stau cu tine, chiar dacă nu pot face prea multe, vreau măcar să nu fii singur în durere…”. Câte singurătăți, câte dureri și… trecem mult prea grăbiți, uitând că mâine, nu știm cât de îndepărtat, se pot schimba rolurile și… nimeni să nu întrebe de te doare…
Nod in gat, gol in stomac si lacrimi care or sa-mi ruineze rimelul proaspat aplicat. Ai talentul de a-l duce pe cel ce iti citeste povestile acolo, ca martor tacut.
Nu comentez de obicei la articolele pe care le citesc dar în cazul acesta vreau să o fac pentru a-ți spune că scrii extraordinar și că ai o sensibilitate aparte pentru a face ceea ce ai făcut pentru acel suflețel. De astăzi mai ai un cititor fidel 🙂
Exprimare calda si o sensibilitate pura…nu doar citesti povestioara,o si traiesti…frumos!
Cata sensibilitate poti sa ai in tot ce scrii! Felicitari!
Din fericire bietul pisoi n-a fost singur in ultimele clipe, din pacate s-a dus… si tu ai ramas cu o poveste trista, pe care ne-ai spus-o si noua… E foarte frumoasa, asa trista cum e…
Felicitari, Calin! De fiecare data articolele tale, de genu’ 🙂 , reusesc sa sensibilizeze sufletele noastre. Te „citesc” de mult timp ( de cand am avut o frumoasa colaborare) si stiu ca esti un profesionist desavarsit. Felicitari inca o data si cat mai mult spor, imaginatie, inspiratie si putere de munca!
Mulțumesc, Adriana!
Cautam ceva, nu stiu nici eu ce, pe net. Cautam o pisica pe care nu o pot avea pentru moment. Si am gasit aceste randuri. Sper ca sunt adevarate si nu fantezie, caci lacrimile mele pentru „pisoi” au fost adevarate.
Din păcate, ori poate nu, sunt adevărate.