Drumeție pe Meseșul îmbrăcat în zăpadă. Zâmbet naiv de copil. Alergare în bocanci

E un prieten vechi Meseșul ăsta, de când eram copil. Și de fiecare dată mă bucur când ajung acolo, în lumea micului munte de lângă Zalău.

Când m-am uitat pe geam și am văzut cât de frumos e afară, cu Meseșul luminat de soarele din cerul albastru-albastru, n-am mai stat pe gânduri. M-am îmbrăcat lejer: bocanci de oraș, blugi, un fâș subțire și căciula nepaleză pe cap. Mi-am zis că dacă tot n-am ieșit pe coclauri, pentru un reportaj care se cam lasă așteptat, mă duc într-o drumeție lejeră pe Meseș.

Am lăsat mașina acasă și am plecat pe jos, din centru, la 13.35. La 14.00 eram deja în parcul din Brădet. Am trecut pe lângă locul de săniuș de pe partea stângă a drumului, unde erau mulți, chiar foarte mulți oameni, iar la 14.15 eram în pădure.

Iarnă în toată regula, sus, pe munte, stratul de zăpadă fiind peste 10 centimetri, în multe locuri chiar 20 de centimetri.

Acuma, nu că mi-ar plăcea iarna cine știe ce mult. Adică îmi place, dar prefer vara, când ziua e lungă și e de ajuns un tricou și un pantalon scurt ca să pleci pe coclauri. Însă m-am bucurat când bocancii mi s-au scufundat în zăpada afânată.

Am urcat aproape până în vârf, pe cărare, de parcă atunci aș fi fost prima oară acolo, privind cu ochii mari în jur. Și chiar dacă locurile îmi sînt familiare (din mai, până în octombrie Meseșul fiind sala mea de antrenament), încântarea că eram acolo era la fel de mare ca la începutul prieteniei mele cu Meseșul.

De ce nu mi-am luat bocancii cu care merg, de obicei, pe coclauri, de ce nu m-am îmbrăcat așa cum trebuie atunci când mergi în natură, nu știu. Poate datorită entuziasmului care m-a luat pe sus, ca de fiecare dată, de altfel. Cert e că am simțit că mi-am cam pus piedică singur când bocancii mi s-au umplut de zăpadă, iar aerul rece îmi intra pe sub haine ca și când n-ar fi fost. Noroc cu căciula.

Când am ajuns în vârf, m-am oprit și m-am uitat în jur: ”Ha, dacă îmi dau drumul de aici, prind o viteză…”. Și mi-am dat.

Am alergat pe panta abruptă tot patinând și dând din mâini să îmi păstrez echilibrul, acompaniat de ”Hii, hiii!”, când în surdină, când tare, ca niște chiuituri. Și totul părea o joacă, chiar dacă zăpada mare te face să simți că cineva te ține de picioare, ca să îți pună frână. Apoi, dintr-odată, m-am trezit pe burtă, cu fața în zăpadă.

M-am ridicat de jos zâmbind ușor nătâng, așa cum fac copiii când fac o boacănă și cred că e cineva acolo care să-i vadă. Nu a fost nimeni.

Mi-am căutat telefonul în zăpadă până l-am găsit, m-am curățat cât am putut, apoi am luat-o din nou la fugă. Și de drag, dar și pentru că, odată zăpada ajunsă sub haine, scurgându-se niște dâre reci pe piele până sub pantaloni, fuga a părut o soluție numai bună să scap de zăpada însemnându-mi pielea cu ”rece, rece, și mai rece!”, te miri pe unde. Zâmbetul, însă, a rămas întipărit pe față multă vreme.

N-am coborât direct către ieșirea din pădure, am luat-o la întâmplare, alergând prin zăpada afânată. Chiar și după ce am ieșit din pădure am continuat să alerg, pe marginea drumului, de zici că nu știam cum să fac să pun frână. Am trecut prin parcul din Brădet tot alergând, îndesându-mi, din când în când, căciula pe cap. M-am oprit din alergare doar atunci când am ajuns în oraș. Iar asta doar pentru că nu îmi place să se uite lumea la mine. La urma urmei, eram o arătare cu hainele acoperite de zăpadă înghețată, zâmbind ușor nătâng. Așa cum doar copiii știu.

Da, o fi lumea a oamenilor mari, dar ce bine-i să îți păstrezi copilăria vie și să o lași să te ia pe sus…