Educația, punctul de plecare înspre o lume frumoasă

ziua_educatiei_scoala_eminescu_zalau__3_Așa se spune, și așa ar trebui să fie: Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale. Educația e activitatea prin care se transmite, către generațiile tinere, experiența de viață, cultura, și se influențează sistematic și conștient dezvoltarea intelectuală, morală sau fizică a copiilor, a celor tineri. Așa se spune, asta e definiția oficială a educației. Deci nu înseamnă nesfârșite emisiuni cu vedete, nici chefuri fără număr pe ritmuri de manele, nici comportament cocalar, nici titluri media gen “șoc”, prin care se arată doar părțile urâte ale societății, dar care prind atât de bine în rândul oamenilor, atrăgându-i pe aceștia, ca muștele la lumină, în goana după rating. Și-atunci, ceva pare că nu e la locul lui, ceva nu se leagă. Ori poate, pe neștiute, s-au schimbat sensul cuvintelor. Cel puțin așa pare, la prima vedere, chiar dacă, din fericire, oameni educați, în sensul ăla vechi al cuvântului, cel cu transmiterea valorilor spirituale mai departe, mai sînt încă. Ori poate ăstea înșiruite mai sus sînt valorile spirituale ale timpurilor moderne, smartphoneizate. Nu știu. Dar, la prima vedere, valorile care îi ghidează pe oamenii zilelor noastre par a fi două: banii și tupeul. Totuși, lăsând “prima vedere” să treacă pe lângă tine, observi că bunul simț, cel care stă la baza educației, încă mai există.

ziua_educatiei_scoala_eminescu_zalau__1_ziua_educatiei_scoala_eminescu_zalau__4_

Ziua Mondială a Educației

De vreo 20 de ani, în lume, în peste 200 de țări, se sărbătorește Ziua Mondială a Educației sau Ziua Mondială a Profesorilor. La fel și la noi, în școlile românești se marchează, într-un fel sau altul, evenimentul respectiv, poate ca punct pe ordinea de zi, ori poate pentru că dascălii de acolo vor să deschidă ochii copiilor în ceea ce privește importanța educației. Cine știe… Oricum, la nivelul maselor, evenimentul ăsta e doar praf în ochi, Valentine’s Day – clișeul-chici suprem, și alte asemenea “sărbători” sînt cele care dirijează mersul societății umane.
Am primit un telefon de la Școala “Mihai Eminescu” din Zalău: “Știți, e ziua Mondială a Educației, și am organizat și noi ceva. Ne-am bucura dacă ați putea să veniți”, așa că, a doua zi, mi-am îndreptat pașii într-acolo. În holul de lângă Sala Profesorală, pe niște panouri stăteau agățate coli de hârtie cu desene ori câteva rânduri care să spună ce înseamnă educația pentru copii, dintre care, cele mai reușite urmau să fie premiate, în cadrul unei mici festivități, simplu, în pauza mare. Și, cum până atunci mai era ceva timp, am rămas un timp în fața panourilor cu coli de hârtie și am citit, zâmbind, mesajele copiilor, delimitându-mă de postura de om mare și reîntorcându-mă la școlarul de acum… mulți ani, așezat cuminte în fața rândurilor scrise de ceilalți copii, în special a celor mici, care mai păstrează, încă, nevinovăția aia curată a unui spirit încă nealterat de valorile moderne ale societății. Am revenit la realitate când mi s-a spus că, în pauza mare, în curtea școlii, o să fie premiate cele mai bune lucrări. Așa că, fiindcă tot eram acolo, am profitat de ocazie ca să pun câteva întrebări referitoare la ceea ce înseamnă educație, elev, profesor.

Educația, încotro?

De 20 și ceva de ani încoace, Legea Învățământului a fost modificată de cel puțin 20 de ori, fapt care a dat peste cap învățământul, lucru care se vede mai ales prin prisma rezultatelor la bacalaureat și prin calitatea actului didactic, al nivelului de pregătire profesională, mai ales în ultima perioadă, când fabrica de diplome românească a scos pe bandă rulantă absolvenți de facultate, masteranzi, iar bătaia pe posturile călduțe din breasla respectivă ține, în cele mai multe cazuri, de politic și de interese de personale. Și, ca rezultat, dascălul, care pe vremuri era, după preot, al doilea om ca respect din sat, acum a ajuns un fel de migrator, astfel că profesia asta, foarte importantă, a ajuns un fel de muncă sezonieră, în care cei care fac profesia asta din vocație se lovesc de nepăsarea și obtuzitatea multora dintre colegii de breaslă. În plus, acum, din câte se pare, se vrea o modificare e legii, din nou, prin care elevii și părinții acestora au dreptul să ceară explicații profesorului pentru nota acordată și să-i ceară schimbarea acesteia, pe considerente… chiar, pe ce considerente? Pe cele care, tot ca urmare a multelor modificări ale legii, au dus ca accesul elevului la liceu ori facultate să se facă strict pe baza notelor primite în timpul anului școlar? Iar asta a creat un nivel fals ridicat al învățământului din multe unități de învățământ, atât pentru prestigiu, cât și pentru a asigura elevul și părinții acestuia de “reușită”.
Oricum, pentru a afla mai multe despre ce se întâmplă în învățământ, am purtat un dialog cu Ioan Abrudan, cel care, de atâția ani, e parte activă din ceea ce înseamnă mediul didactic, și care, foarte amabil, a răspuns la întrebări.

ioan_abrudan_scoala_eminescu_zalauScurt interviu cu Ioan Abrudan, directorul Școlii “Mihai Eminescu”

Sălajul pur și simplu: La nivel de țară, cu excepția școlilor, Ziua Mondială a Educației pare că trece fără a i se acorda nicio importanță. Dumneavoastră, aici, de ce ați ținut să marcați evenimentul acesta?

Ioan Abrudan: Sincer, de fiecare dată, în 5 Octombrie, în ultimii ani, am un gând de recunoștință pentru cei care s-au gândit să acorde o zi din zilele unui an pentru ca educația să fie sărbătorită în întreaga lume, deoarece educația este unul din cele mai importante domenii de activitate. La toate problemele mari pe care le are societatea, mai devreme sau mai târziu, se ajunge, ba chiar pornesc de la educație, putem să facem totul mai bine dacă sîntem educați. Noi am vrut să marcăm momentul acesta ca să vedem ce percepție au elevii despre educație, poate chiar ne sugerează lucruri importante pe care ar trebui să le facem pentru educație.

Din ’89 încoace, Legea Învățământului s-a schimbat de cel puțin 20 de ori. Calitativ, încotro credeți că a luat-o educația?

E absolut firesc ca educația să se schimbe. E o stare de normalitate, educația trebuie să fie în concordanță cu ceea ce se întâmplă într-o societate în continuă transformare. După ’89, societatea românească a trecut prin modificări radicale. Mie nu mi se pare deloc anormal că în Legea Învățământului au fost foarte multe schimbări. E adevărat că au apărut elemente multe noi, stimuli care vin înspre copii, mult în plus față de ceea ce însemnau posibilitățile din anii de după ’89. Mă refer, în primul rând, la ceea ce oferă mass-media în general, în special internetul, care vin cu un plus pe care, în anii trecuți, nici măcar nu l-am putut bănui. Iar la efectele apărute, noi trebuie să le facem față. Iar această problemă trebuie să o rezolve școala, și cu siguranță încă n-a reușit s-o rezolve, ca toate aceste elemente apărute să fie dirijate înspre ceea ce ne dorim să cultivăm ca și valori la un copil.

De multă vreme încoace se pune accentul pe notele luate în timpul anului școlar, pentru a se intra la liceu ori facultate, și nu se mai pune problema unui examen de admitere. E acesta un lucru bun ori unul rău? Și cât de mult reflectă asta nivelul de pregătire al elevului, mai ales că, în unele cazuri, se menține un nivel ridicat artificial al notelor dintr-o școală sau alta?

Eu, personal, aș opina pentru ambele variante. O dată, de a ține seama de notele obținute de-a lungul anilor de studiu, pentru că o notare este cu atât mai obiectivă cu cât are mai multe puncte de sprijin. Dacă fac o evaluare de-a lungul unui timp mai îndelungat, în cazul liceului, cei patru ani de studii, am certitudinea că fac o evaluare mai obiectivă decât dacă mă opresc asupra unei evaluări de tip examen care se întâmplă într–un anumit moment. Putem să cădem peste un moment în care fiecare dintre noi are o cădere, ori nu este în cea mai bună formă, și astfel o să avem o evaluare eronată asupra ceea ce înseamnă competențele, cunoștințele, informațiile elevului. De aceea, aș opina pentru o combinație optimă între o evaluare de-a lungul anilor de studiu și un examen de admitere care să fie, dacă este cazul liceului, calat pe profilul pe care elevul dorește să evolueze. Asta ar însemna o evaluare obiectivă. În momentul în care ne bazăm doar pe evaluarea notelor obținute în anii de studiu, mai ales la liceu, elevii sunt tentați să facă o presiune – nu aș spune că e o presiune care să fie tratată ca o obrăznicie – să li se ofere încă o posibilitate, să fie ascultat încă o dată, ori șanse se dau de-a lungul evaluărilor. Ori ei trebuie să fie învățați ca evaluarea să spună despre lucrurile făcute de ei de-a lungul unui timp mai consistent.

Că tot vorbim de evaluare, având în vedere felul în care, de ani buni încoace, diplomele se dau cum se dau, care e nivelul de pregătire al cadrelor didactice?

Eu am toată considerația pentru oamenii care un an, doi, cinci, au decis să se dedice învățământului și să lucreze în educație. S-ar putea întâmpla, totuși, ca în ultimii ani să fie niște semne ale lipsei de calitate a celor care slujesc învățământul. Eu îmi amintesc că pe vremea anilor mei de liceu, dacă ai fi făcut un sondaj, în clasele cele mai bune ale liceelor de prestigiu, găseai cu siguranță, mai mulți decât degetele de la o mână, elevi care își doreau să ajungă la o facultate care pregătea cadre didactice. Același lucru dacă îl faci astăzi, dacă faci un sondaj la un liceu de elită, și sper să nu greșesc, dar vei găsi rar unu-doi care se îndreaptă spre învățământ. Iar asta înseamnă că cei care urmează să slujească învățământul nu sînt de la nivelele cele mai înalte de performanță. Dar asta nu înseamnă că un absolvent de liceu nu poate ajunge un bun cadru didactic. Eu îmi aduc aminte că pe vremea mea, cei mai buni elevi din mediul rural se îndreptau spre licee pedagogice. Încet-încet, a fi dascăl nu mai este o profesie atractivă, credibilitatea și respectul de care se bucura un dascăl în sat, a scăzut. Sigur, este importantă și problema banilor, dar nu întotdeauna asta e problema.

În formarea copilului la școală, cât de mult contează cei șapte ani de acasă?

În formarea personalității unui om, în general sînt trei factori importanți: 1. cu ce venim de la natură – gena nativă; 2. mediul în care ne desfășurăm activitatea; 3. educația. Cea de-a treia poate să recupereze orice handicap pe care îl are mediul și, în mare parte, orice handicap cu care venim genetic. E foarte importantă educația. Oricât de mult ne-am strădui la școală să facem educație de bună calitate, fără sprijinul oferit în familie, fără cei șapte ani de acasă, mare lucru nu putem face. De unii singuri, cu toate bunele noastre intenții, nu reușim dacă nu suntem de aproape sprijiniți, consfătuiți de părinți.

ziua_educatiei_scoala_eminescu_zalau__5_

ziua_educatiei_scoala_eminescu_zalau__6_

Sfârșit de pauzăziua_educatiei_scoala_eminescu_zalau__8_

Adunați în fața panourilor, cei mici erau doar ochi și urechi, atenți la orice venea dinspre cei care împărțeau diplomele. Pentru cei mici, mai ales cei din gimnaziu – pentru că ceilalți, mai mari, încet-încet devin smartphoneizați și își pierd inocența aia nativă – orice atenție venită din partea celor mari înseamnă foarte mult. Chiar și un bravo, chiar și un zâmbet e de ajuns să le facă ziua frumoasă. O portiță deschisă de cei mari către ei e o lume de poveste, spre care trag tot timpul cu ochiul, mai ales dacă acel om mare e și profesorul lor. Și-atunci tu, ca profesor, ca dascăl, cum să te faci că nu vezi ochii mari deschiși înspre tine, ochi mari care așteaptă un semn că au fost remarcați, că gestul lor, cel de încercare de apropiere, este reciproc? Sincer, la fel ca cei mici, pentru moment am uitat de trupul de om mare, și priveam, la fel de atent și cu ochii la fel de mari, înspre dascălii care împărțeau diplome.
A sunat clopoțelul care anunța sfârșitul pauzei. Copiii, în fugă, ori cu mintea încă în căutarea cine știe cărei comori numai de ei știute, s-au îndreptat către sălile de clasă. Eu am revenit în trupul de om mare, și cu ochii la fel de mari, mi-am luat amintirile din vremea copilăriei și le-am așezat în buzunarele timpului, apoi, încet, mi-am lăsat pașii să mă ducă afară, dincolo de lumea în care cei mici încearcă să descopere comorile ascunse ale vieții ce va să vină. Chiar, mai există comori de descoperit?


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism:

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *