A trecut o săptămână de la masacrul din Kenya. Au murit 148 de oameni şi alte 104 au fost rănite. O săptămână în care am așteptat să văd reacțiile presei, ale oamenilor importanți din lume, să văd că cineva reacționează cel puțin la fel cum au reacționat atunci când, la Paris, în redacția Charlie Hebdo, au fost uciși 10 jurnaliști. Am așteptat marșurile de solidaritate din orașele occidentale, acolo unde milioane de oameni au ieșit pentru cei uciși la Paris. Am așteptat mai ales șefii de state, care, în ianuarie, își smulgeau lacrimile protocolare din piept de durere și de indignare, mărșăluind ipocrit pe străzi. Și am așteptat să văd reacțiile pe Facebook, acolo unde, după atentatul din Paris, statusurile au devenit, la unison, “Je suis Charlie”. Nu. Nu s-a întâmplat nimic. Mi-am zis că, poate, doar am visat cum că în Kenya au fost uciși 148 de oameni, așa că am răsfoit știrile apărute. Da, s-a întâmplat. Și atunci, de ce tăcerea asta? Chiar nimănui nu-i pasă, chiar nu există nimeni care să vrea să fie Kenya? Nu. Jurnaliștii și-au frecat palmele, mulțumiți că au titlu de prima pagină, și atât. Apoi s-a așternut tăcerea. De ce? Unde-s intelectualii care se băteau cu pumnii în piept că așa nu se poate, că trebuie să se ridice omenirea, că libertatea de exprimare e sfântă? Dar despre libertatea de a trăi ce spuneți? Mizilic, nu? Ce s-a întâmplat, au murit niște negri în Africa, mare scofală, nu? Mi-e scârbă!
Au stat intelectualii și s-au uitat unul la celălalt, așteptând un semn cum că dacă ieși în față, e de bine. Șefii de state occidentale n-au zis nimic, semn că dacă ieși și dai cu intelectualitatea de sicriele celor uciși nu te aplaudă nimeni, nu o să-ți aplaude nimeni intelectualitatea sclipitoare. Așa că acești “deștepți”, acești autoproclamați intelectuali, au lăsat insignele “Ordinul infatuării intelectuale mondiale” în sertare, pentru o altă ocazie, atunci când o să mai moară vreunul de-al lor, iar atunci, clar, pentru că o să dea bine, să vezi tu bocete oficiale. La fel ca în cazul Charlie Hebdo. Deși, să fim sinceri, acolo lucrurile nu-s chiar cum le prezintă toată lumea, au început să apară dovezi cum că nu ar fi chiar așa cum au apărut prin presă, dovezi care ridică unele semne de întrebare privitoare la veridicitatea versiunii oficiale, plus că cel care se ocupa cu investigarea cazului a fost găsit mort, împușcat în cap, la câteva zile după începerea anchetei. Și aici, în cazul parizian, să recunoaștem, libertatea de exprimare a cam luat-o razna. E ca și cum ai merge în pădure, ai lua la șuturi în fund niște pui de urs, apoi când ursoaica te prinde și-ți arde vreo două labe de să-ți sară capul de la loc, tu te superi, că uite, ursoaica e rea, că ce, nu putea doar să zâmbească dojenitor și să te roage să-i lași puii în pace? Ea, ursoaica cea rea, ți-a smuls capul. Păi da, intelectualilor, așa se comportă ursul. Atunci când îi zici unui musulman, și terorist pe deasupra, cum că “Ba pe-a mă-tii!”, și i-o tot repeți și i-o mai și tragi, pervers, simbolului lor religios, fiindcă așa ai tu chef, ei, în cazul ăsta îți asumi responsabilitatea și te aștepți ca ceilalți să-ți plătească cu aceeași monedă. Mai ales că ei, teroriștii, nu e intelectuali rasați, deci nu gândește la fel ca intelectualii cei super deștepți și plini de insigne ale infatuării înfipte în piept. Nu? Sau nu se pune, că intelectualii sînt oamenii buni, restul sînt ăia răi? Dintr-odată, toți ăștia care, în cazul Charlie, au trecut prin Băicoi, pentru încă o pereche de boașe, eee, acum, când ar fi trebuit să-și arate potența, s-au trezit, brusc, eunuci. Mi-e scârbă!
Lumea tace, deși oameni nevinovați au murit, iar dacă nimeni nu ia atitudine, lucruri de genul ăsta o să se tot întâmple. Ori, dacă nu e cu rasa ariană, ceilalți sînt doar victime colaterale și nu contează, nici măcar la numărătoare? Occidentul tace. Presa tace. Șefii de state tac. Lor le pasă doar atunci când e vorba de interese. Studenții africani, victime ale unor descreierați, nu interesează pe nimeni. Dacă, în schimb, asta s-ar fi întâmplat în Occident, ori la americani, alta ar fi fost situația. Africa nu contează. Charlie nu trăiește acolo.
Je ne suis pas Charlie. În schimb, sînt Kenya.
