Eveniment muzical de excepție: Lucian Ban & Mat Maneri au adus jazzul de calitate la Zalău

lucian_ban_mat_maneriDin start trebuie menționat că jazzul, muzica adevărată – la fel ca, de exemplu, rockul progresiv ori muzica clasică – nu e pentru oricine. Totuși, sala „Dialoguri europene” de la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj a fost plină, publicul, cei mai mulți (îmi place să cred asta) fiind acolo pentru a-i asculta pe cei doi muzicieni, veniți la Zalău pentru a-și lansa albumul „Transylvanian Concert”, un album care a câștigat mai multe premii și aprecieri pe măsura talentului celor doi – Lucian Ban și Mat Maneri.

“E evenimentul muzical al anului, la Zalău”, a spus, în deschidere Daniel Săuca. Apoi, jazzologul Virgil Mihaiu a prezentat, pe scurt, activitatea muzicală a celor doi muzicieni. “Fiecare concert este un unicat. Această fuziune de timbruri cu totul speciale între pian și violă creează niște peisaje sonore noi, cu totul remarcabile, care cred că vă vor fascina și pe dumneavoastră”, a spus Mihaiu, prefațând, oarecum, ceea ce avea să urmeze. Iar ceea ce a urmat a fost, într-adevăr, evenimentul muzical al anului, la Zalău.

Lucian Ban – pian, și Mat Maneri – violă, în  concert

Au intrat în sală, simplu. Dar cu muzică la purtător, o muzică pe care, ca orice muzician adevărat, cu personalitate artistică, sînt dispuși să o împărtășească oricui vrea să o asculte, de dragul muzicii.

“E pentru prima oară când mă aflu la Zalău. Sîntem de o lună și ceva într-un concert destul de lung, și am ajuns și aici, în Transilvania, de unde mă trag. Și e o plăcere să concertez aici”, a spus Lucian Ban.

lucian_ban_1mat_maneri_1

Prima piesă – “Two Hymns”, a fost dedicată celor care, prin prisma evenimentelor recente, nu mai sînt printre noi.

Acordurile grave, parcă atunci inventate, un fel de limbaj menit să creeze o punte între muzicieni și public, sincer, m-au luat prin surprindere și mi-au captat atenția încă de la început. Și, din rândul întâi, acolo unde stăteam, începeam să înțeleg ce vroia Virgil Mihaiu să spună prin peisaje sonore noi, cu totul remarcabile, muzica creată de Lucian la pian înlănțuindu-se într-un mod ciudat, dar, totuși, atât de firesc, cu sunetele conturate de arcușul lui Mat pe strunele violei. O muzică pe care, ca să o asculți așa cum trebuie, trebuie “să o asculți”. Să răsfoiești cartea muzicii pagină cu pagină, până ajungi în miezul poveștii. Apoi, după ce ajungi acolo, o lași să te învăluie. Ușor. La urma urmei, improvizația într-ale jazzului a celor doi muzicieni e molipsitoare.

Solo-ul lui Maneri la violă a părut de pe altă lume, cu sunetele ălea aproape mistice, amestecând nuanțe muzicale românești cu cele afro-americane ori cu sunete pe care doar el, muzicianul, le aude.

Sigur, între cei din public au fost și persoane care, după ce a început concertul, și-au dat seama că nu prea înțeleg ce se întâmplă, ce fel de muzică e aia, și ar fi plecat, cu siguranță, dacă ar fi putut, cumva, să se strecoare nevăzuți pe ușă afară. Fiindcă, din păcate, mulți merg la evenimente de genul ăsta doar fiindcă dă bine să fie văzuți acolo, ei neavând nici în clin, nici în mânecă cu jazzul.

“Muzica pe care o facem noi nu e neapărat cea mai accesibilă, și pentru noi e uimitor că, deși nu e cea mai accesibilă muzică, poate să comunice cu publicul. Și vreau să vă mulțumesc că sînteți aici”, a spus Lucian Ban, parcă citindu-mi gândurile. Apoi, a lăsat muzica să ia locul vorbelor.

“Monastery”, piesa de final, cea compusă de Lucian Ban, a purtat auditoriul printr-o gamă atât de largă de sunete, deși simple, atât de bine închegate, încât, la un moment dat, muzica a devenit aproape palpabilă, influențele folclorului românesc fiind completate de solo-ul de violă al lui Mat Maneri, dinamicitatea muzicală izvorând din capacitatea celor doi de a se susține, muzical, unul pe altul.

Însă piesa de rezistență, cel puțin din punctul meu de vedere, a fost cea cântată la bis, pe care, spunea Lucian, obișnuia să o cânte la Crăciun: “Sper să o recunoașteți.” Și colinda aceea, acea “O ce veste minunată!”, cântată ca un fel de improvizație între “versurile” violei și sunetele pianului, uneori calde, uneori melancolice, apoi, în final, într-un crescendo intens, atât de intens, ajunge să pară o chemare pentru tine, cel din public, să te ridici și să-ți scoți pălăria în fața muzicii create în fața ta. Și, la un moment dat, în timpul acelui crescendo, luminat, la final, de sunetele acelea ca de clopoței, ciudat de ireale, ciudat de aievea, de parcă le-ai ține în palmă, sunete menite a crea o legătură între tine, cel din public, și povestea muzicii, aproape că uiți să respiri aer. Respiri muzică.


Leave a Reply

Your email address will not be published.