Expoziția macabră a nepăsării umane de pe drumuri

Expoziția macabră a nepăsării umane de pe drumuriAr fi trebuit, și chiar am vrut să ajung la “Haidaţ pă la noi! Deschideţi lada cu zestre sălăjeană”, evenimentul legat de Ziua Mondială a Turismului, pentru că lucrurile de genul ăsta merită promovate și încurajate. De ce? Pentru că manifestări de genul ăsta (în lumea de astăzi, mult prea computerizată și lipsită de suflet) sînt printre puținele lucruri care mai reușesc, atât cât reușesc, să strângă oameni laolaltă, chiar și doar așa, în trecere. Și n-aș fi lipsit. Însă, înainte să ajung acolo, la evenimentul ăsta, am fost pe Valea Miții, la niște prieteni de familie, acolo unde, din când în când, grădinăresc, și asta de dragul pământului mai mult, și, mai ales, de dragul animăluțelor din curte. Animăluțe printre care a apărut un personaj nou, și anume un cățeluș pufos, drăgălaș, dar foarte speriat.

Cineva a aruncat trei puiuți în vale, de unde au fost recuperați de prietenii ăștia de familie de care am pomenit. Doi dintre căței au ajuns la niște vecini de-ai lor, iar pufosul ăsta speriat a rămas aici, încercând, după cum mi s-a spus, să se ascundă tot timpul, să nu fie văzut, nu vrea să iasă din lădița lui. De frică. Bietul cățel, cine știe prin ce a trecut, că de la oameni poți să te aștepți la orice, atunci când vine vorba de, cum zic ei, dobitoace.

M-am uitat la ceas. E deja târziu, dacă nu plec acum, ajung când se termină evenimentul la care vroiam să particip.

N-aveam cum să fac altfel. M-am îndreptat către locul în care cățelul stătea ascuns în lădița de lemn pe post de casă, doar ochii îi ieșeau deasupra lădiței. M-am dus și m-am așezat lângă el, nu foarte aproape, la vreo trei metri distanță, să nu-i fie frică de necunoscutul apărut acolo tam-nesam. Apoi am început să-i vorbesc ușor, să-i insuflu, cât de cât, liniștea de care avea atâta nevoie. Cățelul s-a strâns într-un colț al lădiței, încercând să pară cât mai mic, de stătea bietul de el cu lăbuțele din față peste cele din spate, așa poate o să devină invizibil și n-o să-i mai fie frică. Au trecut minute bune, apoi m-am apropiat. Un metru. Și, din nou, povești inventate atunci, ori gânduri cu voce tare care să umple spațiul dintre noi. După încă ceva minute, multe, m-am așezat chiar lângă el, privindu-l cum încerca să lase privirea-i să vorbească pentru el, un fel de ”a plecat bau-bau, mai vine?”.  Privirea aia a lui… Am înghițit nodul din gât, apoi am continuat cu poveștile. Și mă întrebam oare ce l-o fi marcat atât de tare, de unde frica asta? Apoi am zâmbit amar.

Ca să-ți dai seama cât de mult le pasă oamenilor, e de ajuns să călătorești prin țară. Drumurile României, și nu cred că este vreunul care să facă excepție, sînt pline de animale moarte, călcate de mașini. Ori animale rănite, dar care nu intră în aria de interes umană, că doar, nu-i așa?, dacă nu-i ceva bun de mâncat…  Iar nepăsarea asta, deja tipic umană (nu mai vorbesc de răul făcut intenționat, izvorât dintr-o pornire sadică a omului de a face răni, de a ucide, doar așa, că-i funny, că se simte în vârful lanțului trofic dacă poate să facă rău celor care nu se pot apăra), nu are cum să nu facă valuri în lumea animală. Și toată expoziția asta a morții de pe drumuri e doar un crâmpei de normalitate, de firesc, pentru omenirea în expansiune. Mă întreb (deși mi-e teamă că răspunsul e un ridicat din umeri nepăsător), dacă în locul animalelor acelea moarte de pe drumuri ar fi oameni, cum ar reacționa creaturile cuvântătoare? Ar trece peste cadavre, unul după altul, grăbiți să mai depășească pe careva? Că doar potența se arată la volan, și numai la volan, în depășire, acolo unde poate motorul în locul șoferului, fiindcă odată ieșit din mașină, ia potența de unde nu-i. Și cred că ar trece (dacă nu ar fi legea care să nu le dea voie) la fel de nepăsători. Adică, ”hei, bine că nu-s io ăla mort, strivit de roțile mașinilor în mijlocul drumului, fii atent ce tare știu io să mă duc”.

Nu, oamenilor-zombie nu le pasă nici măcar de cei asemeni lor. Și atunci, cum să le pese de animale, de necuvântătoare? Și degeaba vine unul sau altul cu exemple de oameni cărora le pasă, astea nu fac altceva decât sa scoată și mai tare în evidență starea de fapt care le guvernează viața oamenilor – un egoism amestecat cu ipocrizie, răutate și nepăsare față de orice nu-i a lor. Sînt pline drumurile de animale moarte. O expoziție macabră a nepăsării umane.

Mi-am așezat mâna pe marginea lădiței, acolo unde, după mult, mult timp (deja nu mai aveam cum să ajung pe platoul de marmură unde avea loc evenimentul la care vroiam să particip) cățelul nu mai stătea îngrămădit într-un colț, ci stătea întins, privind, des, cu ochii către cel de lângă el, care vorbea întruna. A ridicat capul, privind mâna de pe marginea lădiței, apoi privindu-mă: ”a plecat bau-bau?”

Nu am mai rezistat privirii aceleia. M-am ridicat și am plecat, încet. Când am ajuns dincolo de portiță, l-am privit. Încet, ca și cum timpul s-ar fi oprit, s-a ridicat și a ieșit din lădiță, privind, în tot timpul ăsta, către mine.

Am plecat de acolo promițându-mi că o să inventez, o să găsesc ceva care să poată să îndrepte, măcar un pic, cursul lumii ăsteia, care se transformă într-o groapă de gunoi – cea a societății umane contemporane. Aici ai totul la îndemână, la o mișcare a degetului distanță. Mai puțin sufletul.


3 thoughts on “Expoziția macabră a nepăsării umane de pe drumuri

Leave a Reply

Your email address will not be published.