Farul călăuzitor al bisericii de lemn din Bozna. O turlă cum alta nu-i în Sălaj

”Api, dacă tu vrei să te urci în turn, și dacă ai curaju’ să te urci acolo, urcă-te, ce să-ți zic”, îmi spune privindu-mă curatorul bisericii de lemn din Bozna. ”Io numa atâta îți zic, biserica asta-i veche de sute de ani, și nu știu cât o să te țină scândurile ălea, că-s vechi de numa’. Api, urcă-te, că văd că te trage să te urci, numa’ să ai grijă pă unde calci, să nu aterizezi fain frumos de unde ai urcat.”

Am ajuns la biserica de lemn din Bozna înainte să apuce pomii să înverzească. Am urcat prin curtea unei cunoștințe (tatăl unui pieten), am trecut prin poarta micuță de la marginea gardului gospodăriei și am ajuns în curtea bisericii. Și pe când urcam, tocmai pe lângă casa celui care este curator al lăcașului de cult, acesta, văzându-ne, și-a lăsat lucrul și a venit după noi, să ne spună ce și cum, până să ajungă la noi și prim-curatorul, cel care avea cheia de la ușa bisericii de lemn.

Primul lucru, primul detaliu pe care l-am observat, încă de când am văzut biserica prima oară, acum vreo doi ani, a fost

Turla deosebită, cum alta n-am mai întâlnit în Sălaj

Și nu datorită șindrilei lungi, care nu a lăsat loc balconului, cum au alte biserici de lemn sălăjene. Gemulețele, de fapt deschizăturile ăstea de formă circulară, ca niște faruri, două câte două, pe fiecare latură a turnului, mi-au atras atenția. Poate dacă nu erau rotunde, ori dacă erau mai multe, nu mi-ar fi atras atenția. Așa, două fiind, mi-au părut ca niște luminile unui far maritim, doar că farul ăsta nu e pentru a-i ghida pe marinarii de pe corăbii către țărm, ci pentru a-i ghida pe oameni către credință. Oricum, prima oară când am văzut farul ăsta, m-am gândit la farul lui Jules Verne, cel din cartea ”Farul de la capătul lumii”. Și cum m-au fascinat dintotdeauna poveștile lui Jules Verne, poveștile, în general, atunci când am dat cu ochii de farurile ăstea ale turlei bisericii de lemn din Bozna, primul gând a fost: ”E farul de la capătul lumii”. Și cum să nu vreau să urc, să văd până departe?

Și după ce am stat de vorbă, întrebându-l una, alta, pe Ionică, prim-curatorul, am întrebat dacă pot să urc în turn, că vreau să văd cum e. Omul, după ce a deschis ușa bisericii, mi-a dat voie,așa că am urcat.

N-am ajuns  în dreptul deschizăturilor, să văd până departe. Și nu pentru că erau prea sus, dar e atât de mâncată de vreme scândura turnului, încât n-am vrut să risc să se rupă ceva, doar pentru a mă cățăra până acolo. Așa că, din respect pentru construcția asta, nu m-am cățărat, m-am mulțumit să privesc turnul de la baza lui, privind către luminile farului (și, dinăuntru, cu lumina pătrunzând prin cele două deschizături, chiar erau ca niște faruri).

Mi-am luat ochii de la faruri, și, după ce ”m-am întors”,  balconul de la etajul bisericii mi-a atras atenția. Balustrada balconului e foarte mică, ba chiar și balconul în sine e mic, mic, de parcă acolo ar fi un loc destinat numai copiilor, ori doar un fel de decor. Cu greu ar fi putut sta un om adult acolo, darmite mai mulți, așa că totul pare un fel de decor. Așa o fi și în Farul de la capătul lumii?

Picturi colorate, arcuri de cerc, sculpturi

Am călcat cu grijă pe plafonul șubred, doar acolo unde vedeam că scândura îmi poate susține greutatea, acolo unde părea că e, încă, în stare cât de cât bună, și nu mâncată de timp, gata să se sfarme la cea mai mică atingere.

N-am mai fost într-un loc de genul ăsta, așa că nu știu dacă toate bisericile sînt la fel. Dar bolta aceea ascunsă, oarecum, sub acoperiș, pare ruptă de realitatea a ceea ce se cheamă arhitectură contemporană. Un arc de cerc gros, colorat, susține scândurile care formează bolta bisericii, o boltă plină de picturi (în stare chiar bună, având în vedere vechimea lor și faptul că nu au avut parte de lucrări de conservare), cu multe culori vii, o paletă de nuanțe care nu are cum să nu-ți atragă privirea. Acuma, ce reprezintă acele picturi, temele religioase, nu-s ceva nemaiîntâlnit, dar felul în care au fost create, și anume culorile folosite, sînt deosebite. Plus candelabrul cu îngeri, care atârnă de boltă, și care pare de pe altă lume. Și ”stalactita” de pe bolțar, sculptată într-un fel ciudat, ca niște cristale, fiecare curgând din altul, un motiv cu romburi care se repetă de-a lungul bolțarului unde  a fost așezată sculptura asta.

Arcul de cerc, structura de rezistență a boltei, e viu colorat, iar partea interioară a boltei, cea colorată, cea care se vede, e în contrast puternic cu partea exterioară, cea care nu se vede dinăuntru, dar pe care o vedeam de acolo, de lângă balconul cel mic. Praful și pânza veche de păianjen, patina asta a timpului, sînt mărturie a vechimii bisericii de lemn. Și chiar dacă eram din cale afară de curios să văd ce-i acolo, pe partea nevăzută, nici măcar nu am încercat să mă urc pe boltă. N-am vrut să stric nimic din misterul, din aerul de credință care aproape că vibrează acolo, în partea nevăzută, cea care, așa plină de praf, deloc frumoasă (în concepția generală), e cea care susține partea colorată, frumoasă, a boltei. Și a întregii biserici, de altfel, acoperișul, chiar și așa, în stare avansată de degradare, fiind cel care apără interiorul bisericii de ploaie și vânt.

Am coborât cu greu de la etaj, acolo unde m-am simțit ca și cum m-aș fi întors în timp, și unde mi-ar fi plăcut să mai stau, să ”văd”.

La capătul de jos al scării, clopotul cel vechi, cândva atârnat în turn, e ca un fel de mărturie că  biserica asta a fost pierdută în uitare. Slujbe nu se mai țin acolo decât o dată pe an, atunci când are loc sărbătoarea Sf. Apostoli Petru și Pavel – hramul bisericii.

Pare un loc uitat,

chiar dacă acum mulți ani, oamenii mergeau mult mai des acolo, iar copiii, așa cum ne-a povestit Ionică, se jucau tot timpul acolo.

”Hă hă, multă vreme o trecut. Da pe când eram copil, io și cu alții ne jucam prin curtea bisericii. Și eram io cu încă un copil, și ne tăt ascundeam sub biserică. Apoi, când venea bătrânu’ care avea grijă de biserică, făceam zgomot, tăt dădeam cu picioarele în bârnele din podea, ca și cum ar fi venită careva. Apoi ne băgam repede sub podea, că avem noi niște bolovani – ia iștia care-s în fundație -, care se scoteau de la loc. Da numa’ noi știam. E, și pă când ieșe omu să vadă cine-i, noi eram dedesubt. Numa’  tătătăt ne umflam de râs, da ne țineam de gură, să nu să audă. Pleca omu înapoi, tăt dând din cap, că cine tăt își face de treabă acolo? Noi stăteam ghemuiți sub podea pănă pleca, apoi iară făceam zgomot. Ce știem noi? Că eram copii, ne plăcea să ne jucăm. Amu, ia că se lasă și podeaua de veche ce-i. Ia, vezi, acela-i bolovanu’ pe care-l dădeam la o parte să ne băgăm sub biserică. Amu nu se mai joacă nime aici. Nici nu prea vine lume. Rar. Foarte rar.”

Biserica e frumoasă, ca toate bisericile de lemn, de altfel. Dar cea de aici, din Bozna, are turla asta deosebită, cu deschizăturile ălea rotunde ca niște faruri. Și e păcat, de fapt nu păcat, ci de neînțeles de ce nu se reabilitează construcția asta veche, despre care bătrânii din sat spun (așa le place lor să spună), că e aici încă de pe vremea lui Mihai Viteazul. Construcțiile ăstea născute din credința celor care au trăit aici sînt semne ale istoriei, și trebuie tratate cu respect. Nu ”reabilitate” așa cum au fost cele șapte biserici de lemn incluse în proiectul de reabilitare, care a însemnat construirea unor WC-uri din beton aproape mai mari decât bisericile de lemn în sine. Nu, nu așa, ci restaurată așa cum se cuvine, păstrând amprenta originală și patina timpului.

Acuma, bătrânilor le place să spună că e din vremea lui Mhai Viteazul, dar biserica de lemn din Bozna a fost

Ridicată cel mai probabil în decursul secolului 18

E construită de meșterii lemnari de pe valea Agrijului din bârne cioplite, așezate în cununi orizontale, îmbinate la colțuri în cheotori simple, iar pereții stau pe tălpi masive de lemn, așezate la rândul lor pe un strat de piatră. Biserica nu are abside laterale, prispa fiind așezată pe latura de sud, cu umerași ciopliți, stâlpii de formă pătrată fiind decorați la mijloc printr-un motiv realizat din trei muluri rotunde, suprapuse. Exteriorul bisericii, cât și ancadramentul ușii de intrare și trecerea dintre pronaos și naos sînt împodobite cu un brâu de frânghie.

Inscriptia lăcașului a dispărut, împreună cu partea superioară a ancadramentului ușii de intrare, dar lăcașul de cult apare în documente din 1733, atunci când apare pentru prima dată și denumirea de Bozna a satului.

Biserica de zid din Bona a făcut uitată mica bisericuță de lemn, o dată pe an oamenii mai venind și aici. Însă aici, lemnul vechi păstrează amprenta credinței celor pentru care biserica asta a însemnat mai mult decât o simplă construcție. Și dacă stai acolo suficient de mult încât să uiți lumea de afară, chiar și mânat de curiozitate, cercetând turnul și partea nevăzută a boltei, poți să ”auzi” liniștea lemnului. O liniște care vorbește, însă, despre ce înseamnă credința mai mult decât ar putea cuvintele să o facă.


2 thoughts on “Farul călăuzitor al bisericii de lemn din Bozna. O turlă cum alta nu-i în Sălaj

  1. Rastoltu Desert un sat cu o alta bisericuta int-un varf de deal care se degradeaza in timp .Pacat . As vrea sa fac ceva dar nu stiu cum .

  2. Dupa cum spuneam, Caline, articolele tale, ma fac sa ma uit cu totul in fata monitorului. Le citesc si…pur si simplu dispar din fata lui si apar in acele locuri prezentate…doar ca sunt cu vreo 20 de ani mai mic :). Multumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published.