Feilenmoos – călătorie într-un ținut mlăștinos de 17 kilometri pătrați

De cele mai multe ori în călătoriile noastre o luăm către sud, spre Alpi, însă de data asta am pornit spre Nord. Tot fără vreo țintă anume, ideea principală fiind să găsim un loc care să ne facă subit cu ochiul și să ne tragă de mânecă să oprim.

Cam o oră și jumătate, am străbătut sate împrăștiate pe dealurile bavareze, fiecare cu biserica și capelele ei. Mereu cu Google Maps în față, la un moment dat am ajuns într-un ținut straniu, cu întinderi de apă de-o parte și alta a asfaltului. “Trebuie să fie Feilenmoos”, îl aud pe Marcell zicând și o cercetare online ne confirmă că are dreptate.

La confluența Dunării cu Paar

Găsim o parcare, punem rucsacii în spate și o luam la pas. Azi e rece, mai că vedem aburii la fiecare respirație, iar soarele se arată doar în răstimpuri de după cortina norilor.

Pornim pe un drum de pământ ce străbate o pădure, având de-o parte și alta întinderi de apă. Mlaștini în toată regula, însă sub forma unor lacuri mari, nesfârșite, străjuite de stuf uscat și păpuriș. Căutăm informații online, pe măsură ce înaintăm în interiorul arealului. Feilenmoos este un ținut mlăștinos întins pe 17 kilometri pătrați, la confluența Dunării cu râul Paar (134 de kilometri lungime) și folosit pentru agricultură încă din 1908. Tipic german, adică, unde mai nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Săpând canale și parcelând cât mai bine zona, locuitorii de aici o folosesc pentru culturi de cartofi, zmeură, mure, coacăze sau plante medicinale ori aromate cu uz în gastronomie. Mai sunt ferme piscicole și câteva restaurante unde poți gusta din preparatele locale – o tartă cu gem de zmeură fiind ceva ce merge oricând și pentru cei mari, și pentru năpârstoci.

Gâște sălbatice și Nils Holgerson

În caz că vom da peste vreunul din aceste restaurante, în mod sigur vom face popas. Între timp, continuăm drumul prin pădure. De jur împrejur, se aude un continuu ciripit de păsări, spart adesea de țipete de gâște și rațe sălbatice. Uneori, le vedem zburând în perechi pe deasupra noastră și aterizând lin pe suprafața apei, care e doar la câțiva metri de cărare. Îmi vine în gând Nils Holgerson și al lui cârd de gâște sălbatice și i-l pomenesc lui Marcell. Mie mi-a fost simpatic Nils atât în carte, cât și în desenul animat, iar dintre zburătoare o preferam pe Aka. Marcell l-a găsit mereu pe Nils cam obraznic, răsfățat și prea pus pe prostii, dar admite că gâștele au fost cool, preferatul lui fiind gâscanul Martin.

Încă o discuție la care ne minunăm cum copilăria are, până la urmă, aceleași emoții și repere, fie că e trăită în Est ori în Vest.

Cavalerii-bușteni și bălțile cu noroi

Miroase a pământ reavăn și a mușchi. Pe sub copaci, din frunzele căzute anul trecut se ivesc în pâlcuri brebenei și viorele. Cu un băț în mână, Maya pășește apăsat în fața noastră și face din fiecare buștean peste care dă un cavaler, blagoslovindu-l cu atingeri de băț ca într-un ritual în toată regula. Când întâlnește în cale bălți și băltoace, intra cu amândouă picioarele și sare de câteva ori, împroșcând în jur cu noroi. E ok, are cizme de cauciuc și echipament la fel, iar noi zicem că un copil murdar, dar cu zâmbetul larg pe chip, e un prunc fericit.

Am găsit mereu incredibil de triste momentele din parcurile din România, când copiii îmbrăcați chic erau ținuți din scurt de părinți ca nu cumva să își murdărească hăinuțele frumoase. Un astfel de copil am fost și eu, probabil de-aia cunosc pe propria piele sentimentul apăsător lăsat de dojana ce apărea inevitabil când îmi făceam apariția acasă cu tricoul ori pantalonii plini de colb, noroi ori pete de suc de fructe. Astea din urmă erau cele mai rele, că nu ieseau nici la spălat și de ele mi-era cel mai groază. Dar cum să fii copil și să nu îți încerci puterile cu balta din mijlocul drumului? Cum să reziști ispitei de a frământa în pumni noroiul și tina unsuroasă, când din ele ies cele mai frumoase mingiuțe și omuleți, încât plastilina colorată pare banală în comparație?

Uite de-aia îi dăm voie Mayei să exploreze, să descopere, să vină murluită de noroi și cu frunze și iarbă în par. Pentru că Marcell și eu credem că pentru un prunc nu este loc de joacă mai bun decât natura în sine, iar dacă e ceva de învățat care să prindă bine în viață, apoi cu siguranță tot de la natură și elementele ei pornește.

Picnic pe ponton

Când cărarea face la dreapta, între alte două lacuri noi, privirea ni se oprește pe apa incredibil de albastră a unuia dintre ele. Vântul face încrețituri pe luciul ei, iar firele de stuf își lovesc săbiile unele de altele. Vizavi, pe lacul din dreapta, vântul se sfiește să dea târcoale. În apa lui, se oglindesc arborii bătrâni, ce încă au ramurile goale, și norii își proiectează de sus contururile albe, aidoma unor uriașe caiere de lână.

Găsim un ponton de lemn ce coboară la apă. Scoatem termosul de cafea, sticla de apă, iar pe un ștergar de-al bunicii, întindem un picnic. Printre îmbucături, Maya își lociolește mâinile în lac. Când găsește un băț, se face că pescuiește, încântată la culme.

Pe cer, norii se rostogolesc grămadă, lăsând soarele să strecoare câte o rază până la noi. Undeva, nu departe, se aude o barcă cu motor. Malul lacului e împânzit de viorele, ca o țesătură înflorată, și cum stăm așezați pe ponton, vântul nu se mai simte nici el foarte tare.

Trece mai bine de-o oră până să ne pornim înapoi, iar amiaza a făcut încet, încet loc după-amiezii. Pe drumul de întoarcere, ne pierdem în amintiri din copilărie, probabil trezite de Nils Holgerson și gâștele lui mereu călătoare. Maya cântă încetișor ceva cântecel, adunând din când în când câte un băț pe care îl abandonează când găsește unul mai interesant.

Abia o convingem să se urce în mașină fără el. E de ajuns că a adunat mușchi de pământ în caserolele unde a fost mâncarea de picnic, plus trei pietre ochioase ce se ițesc din buzunare.

Pornim spre casă. Ziua a fost liniștită, dar incredibil de frumoasă și bateriile ne-au fost încărcate. Niciodată nu m-aș fi gândit că un ținut plin de mlaștini poate arăta așa, dar viața e plină de surprize. Și oricum, eu chiar cred că e foarte bine când dăm peste lucruri noi, locuri noi și colțuri de natură din care să facem povești pentru mai târziu.


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Câmpurile obligatorii sunt marcate *