Cel mai frumos obiect din lume. Așa se scria în ziarele vremii despre femeie, probabil fără intenția de a transforma femeia în obiect, așa, la vedere, dar reliefând o realitate nu doar a vremurilor trecute, dar și a zilelor noastre. Asta din punctul de vedere al majorității bărbaților, cei care, conștienți și, deci, frustați, că, de fapt, femeia e centrul lumii ăsteia, se bat în piept a mascul puternic doar pentru a atrage atenția femeii.
Cum era femeia în era socialistă? Total diferită de cum era ea oglindită în arta socialistă, acolo unde existau doar două aspecte, respectiv femeia productivă și femeia reproductivă. Și atunci, ca și în orice altă perioadă a existenței umane, evident, după ce omul a trecut de la stadiul de maimuță ceva mai evoluată, la Homo Sapiens, femeia, la fel ca și acum, vroia să fie frumoasă, să se simtă atrăgătoare, să se simtă în centrul atenției, să i se acorde atenție. Și, evident, nu să fie doar un obiect. Ce nu e la fel în zilele noastre? Chestia cu obiectul, în sensul că a fi un obiect, acum, în această perioadă de dezvoltare intelectuală și spirituală extraordinară, nu-i așa?, e chiar ok, atâta timp cât a fi obiect înseamnă câștiguri materiale.
O expoziție nu-și produce efectul dacă nu e văzută
O nouă inițiativă reușită a celor de la muzeu, menită să atragă atenția, de a face ca publicul să devină un apropiat al muzeului, a fost și expoziția de față – “Femeia în arta socialistă”, care a pus la vedere picturi, sculpturi, reviste, toate având ca subiect femeia, așa cum era ea văzută în socialism.
Evident, ca la orice eveniment de genul acesta, luările de cuvânt au fost cele care au introdus publicul în temă. Puțin cam lungi, e drept, dar e de înțeles, atunci când ai ceva de spus, și mai ești și pasionat de ceea ce faci, ai tot vorbi, mai ales dacă e și cine să asculte. Totuși, parcă prea lungi, mai ales având în vedere că în sală erau prezenți foarte mulți elevi, chiar foarte mulți. Adică, să fim serioși, de unde să știe ei despre Friedrich Engels și cartea lui scrisă în 1884, cea despre originea familiei? Atâta timp cât nu e pe facebook, nu există. Noroc că, într-un final, versată, dându-și seama că e puțin prea mult, Corina Bejinariu a pus capăt, subtil, speach-urilor, nu înainte de a le atrage atenția celor tineri că ei sînt, de fapt, segmentul de bază, cei cărora li se adresează activitățile muzeului, pentru că „o expoziție nu-și produce efectul dacă nu e văzută. Toate preocupările noastre, vă rog să ne credeți, stăm ore în șir să găsim teme și modalități atractive de a vă aduce spre noi.”
Totuși, dacă ești un obișnut al evenimentelor de genul ăsta, n-ai avut cum să nu te minunezi de elevii în număr foarte mare care au umplut sălile. Clar, nu din proprie ințiativă, ci aduși de profesori. Însă, așa cum îmi spunea Horea Pop, „nu se poate veni cu japca, ca pe vremuri, dar, totuși, profesorul are un cuvânt de spus, el e cel care poate să-i îndrume pe elevi și spre activități de genul ăsta.” Așa că, fie și aduși de profesori, tot e bine că li se arată că, în afară de facebook, mai există și altceva.
Femeia în arta socialistă
„Știi bancul ăla: Pe drum mergeau un om, o femeie și trei țigani”, mă întreabă Ioan Bejinariu? Asta așa, ca un fel de ecou satiric al titlului unui foi de ziar din socialism, unde, în titlul articolului femeia era cel mai frumos obiect din lume, și în fața căreia stăteam, privind, citind și zâmbind: „ăștia, chiar dacă nu au vrut să zică, tot au zis-o, cam cum considerau ei femeia.” Și, pentru că tot eram acolo, am citit și începutul articolului:
„-Sînt chiar așa interesantă, ca să-mi luați un interviu?
– Sînteți foarte interesantă.
– Dar nu mai sînt tânără.
– Cine mai e tânăr, doamnă, în ziua de azi?”
Da. Cine mai era tânăr, tânără atunci? Femeile erau, la fel ca în tablourile de pe pereți, ori parte din munca colectivă de înaintare a României spre comunism, ori, simplu, reproducătoare. A fi tânăr, atunci, era o adevărată provocare. Acum… acum provocarea e moartă, a fi obiect e la modă, chiar dacă, spre deosebire de femeile care au trăit în socialism, acum poți să alegi să fii cum vrei. Cei mai mulți, cele mai multe aleg să fie obiecte. Chiar dacă frumoase.
Totuși, tablourile reprezentând femeia acelor vremuri, așa, ca picturi în sine, sînt chiar frumoase, dacă te delimitezi de mesajul din ele, așa că merită văzute, chiar și doar ca să încerci, imaginar, să te pui în locul personajelor din picturile de pe pereți, ori ca să citești câte un titlu din ziarele și revistele vremii aceleia.
Grupurile de elevi, în mare parte, au ieșit, buluc, de cum au prins ocazia să iasă neobservate.
În urma lor, la vreo 20 de minute, am ieșit și eu, pe sunetele muzicii de fundal, muzică care, după mulți, mulți ani, sună la fel de familiar ca și atunci, pentru că, la urma urmei, ce s-a schimbat?:
„Mulțumim din inimă partidului
Mulțumim din inimă partidului
Că-ntr-o zi de sărbătoare
Ne-a croit drum noi de pionieri.”
