„Filmul documentar se încheie atunci când întâlnește publicul” – Interviu cu regizoarea Alina Manolache

Născută la Piatra-Neamț și stabilită de ceva vreme în București, Alina Manolache este deja o regizoare consacrată, trecând de ceva vreme de la postură de figură promițătoare a filmului documentar românesc. Filme precum, Lost Kids on the Beach (2020) sau 2020: A Covid Space Odyssey (2020) au stârnit un val de reacții pozitive în rândul criticilor și consumatorilor de filme documentare, făcând din ea un nume de referință al cinematografiei documentare recente. Pe Alina am cunoscut-o în 2016, când mi-a propus să colaborez pentru realizarea unui scurtmetraj documentar despre discoteca și barul de striptease din Telciu, satul meu natal. O persoană caldă, atentă la nuanțe și foarte subtilă, așa mi-a rămas în minte după cele câteva zile de muncă împreună în Telciu. Apoi, în 2018, a revenit la Telciu pentru proiecția în comunitate a scurtmetrajului rezultat – Discoteca e moartă/Disco is dead – în cadrul celei de-a doua ediții a Școlii de vară de la Telciu. Cu siguranță ar fi venit și la Zalău pentru această proiecție, dacă activitatea n-ar fi ținut-o tot pe drumuri și departe de casă, dar sperăm să ni se alăture în viitor, când o să proiectăm alte filme realizate de ea. Până atunci, m-am gândit să-i iau un scurt interviu pentru presa sălăjeană. Mai multe despre activitatea sa puteți afla consultându-i site-ul: alinamanolache.com.

– De ce 2 documentare despre tineretul din lumea rurală? Cum ai ajuns la aceste subiecte și să faci aceste filme?

– Lumea rurală a fost prezentă în viața mea încă de când eram mică. Bunicii mei sunt dintr-un sat de la poalele Ceahlăului și port în amintirea mea toate verile petrecute acolo. Cred că interesul meu pentru zona aceasta vine și din dorința de a explora comunitățile mici, periferice, unde există un alt tip de dinamică în relațiile dintre oameni.

“Sfârșitul verii” l-am făcut în cadrul Aristoteles Workshop, într-un sat din județul Suceava. Spațiul rural a venit ca o constrângere, dar și ca un prilej de a petrece mai mult timp cu aceeași oameni în aceleași locuri (ceea ce sună ca un paradis pentru un documentarist). Ca și temă mi-a fost destul de simplu să aleg să lucrez cu adolescenții din sat pentru că eram intrigată de cum se raporteaza ei la schimbarea care urma să vină. Pentru grupul cu care lucram era ultima vară petrecută în sat înainte de a pleca la oraș la studii.

“Disco is Dead” este un documentar produs de VICE România, făcut imediat după ”End of Summer”. Având în cap atmosfera trashy a discotecilor rusești fotografiate de Rob Hornstra, ne doream să descoperim ce se întâmplă sâmbătă de sâmbătă în discotecile de țară din România. Până să aflăm că discoteca de fapt e pe moarte, am făcut un research extins în mai multe zone din țară, și ne-am oprit la satul Telciu din Bistrița-Năsăud pentru că am aflat că acolo urma să aibă loc o petrecere ”pe bune” de Halloween. În mod neașteptat, am ajuns să spunem o poveste despre impactul migrației asupra noilor generații și despre viața socială de la sate în vremurile ascensiunii social media.

– Am inițiat recent acest club de film documentar la Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău, pentru că ni se pare important să promovăm acest gen cinematografic în comunitatea noastră și pentru că vedem multe legături cu munca noastră de cercetare istorică, antropologică și etnografică. Cum vezi o astfel de inițiativă și, după părerea ta, care ar fi motivele pentru ca lumea să vină la proiecții de filme documentare?

– Super inițiativă! Mai ales în contextul actual, în care mobilitatea ne este limitată, cred că documentarul e o modalitate de a călători, de a învăța despre alți oameni transpunându-ne în pielea lor. Iar genul acesta de documentare pe subiecte mici, specifice, ne ajută să înțelegem mai bine structura lumii mari și să vedem realitatea ca o sumă de adevăruri complexe, stratificate, multiple. Filmul documentar se încheie atunci când întâlnește publicul. De aceea cred că dialogul stârnit în jurul unor astfel de vizionări poate deschide minți și, pe termen lung, schimba mentalități.

– De ce film documentar? Cum ai ajuns regizoare?

– Simt constant nevoia să descopăr, să cercetez, să cunosc oameni și locuri. Așa cum expedițiile științifice sunt sportul savantului, așa și cercetările prin film sunt sportul documentaristului. Sau cel puțin eu așa simt – că este un proces viu care mă ține în viață. Gândesc prin film. Încă din liceu am început să cochetez cu regia, dar momentul în care simt că mi-am ales meseria a fost după facultatea de arte, pe la 23 de ani. Am obținut o bursă la Paris și am făcut acolo un documentar despre gardienii de la Centrul Pompidou – cei care stau toată ziua lângă cele mai importante opere de artă din lume – m-am

întrebat de ce acești oameni rămân invizibili? De ce privim mai degrabă o pânză și nu omul de lângă ea? M-am simțit atât de ”acasă” făcând acest film, încât mi-a fost foarte clar că trebuie să continui. Și am continuat, cu scurtmetrajele ”End of Summer”, ”Disco is Dead”, ”2020: A Covid Space Odyssey”, ”I am here” și lungmetrajul ”Lost Kids on the Beach”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *