Flori de trei lei

Ni s-au întâlnit privirile încă de când eram la vreo 20 de metri distanță și mă îndreptam în direcția ei, către trotuarul de lângă o terasă din centrul orașului,  iar privirea ei m-a agățat pur și simplu și m-a tras într-acolo. Și ochii ei îmi spuneau ”să nu treci pe lângă mine, oprește-te, așa-i că o să te oprești?”, într-un fel ciudat, spunând mai mult decât ar putea spune cuvintele, ca și cum și-ar fi întins mâna până la mine, mi-ar fi luat mâna în a ei și m-ar fi tras, ușor, înspre ea.

Și m-am oprit.

Ochii i s-au luminat, mi-a întins buchetul cu flori de casă pe care-l ținea în mână și mi-a spus, aproape șoptit: ”Numa trei lei îs florile. Îs frumoase…”.

Am privit-o pe femeia din fața mea, îmbrăcată așa cum se îmbracă numai femeile în vârstă care locuiesc la țară, cu năframa strâns legată pe cap, privindu-mă cu ochii mari, strălucind, dar nu ca o flacără, ci un foc care arde mocnit, semn că flăcările au început, de-acum, să obosească de la timpul care a numărat ani mulți, 70 și ceva, 80, ani care au îmbătrânit trupul. Doar privirea mai păstrează aminitirea celei care a fost, odată, tânără. Acum, stând lângă terasa din centrul orașului, acolo unde oamenii trec în număr mare (deci numai bine, poate s-a opri careva să-i cumpere florile pe care le-a cules, de dimineață, din curtea ei), bătrânețea ei nu mai spune nimic, nimănui, iar oamenii trec nepăsători. Nepăsători. Și ea, femeia în vârstă, cu năframa strâns legată pe cap, rămâne întotdeauna nevăzută, la fel și buchetul de flori din mâna ei, cel pe care acum îl ținea întins către mine. La fel și celelalte două, trei buchete de flori care erau așezate în plasa mică, de rafie, cu mânerele cusute. Nimeni nu observă nici florile, nici femeia în vârstă. Cât despre privirea ei…

Ați observat că oamenii nu mai știu să se privească în ochi, sincer, decât doar atunci când urmăresc ceva și vor să fie siguri că ai priceput ce vor să îți dea de înțeles? Ca și cum privirea, fereastra asta a sufletului, ar fi doar o monedă de schimb: ”eu îți dau ție, deci și tu trebuie să îmi dai mie”.

Am luat florile: ”Mulțumesc, chiar sînt frumoase”. ”Mai am…”,  a șoptit femeia, arătându-mi din privire plasa cu celelalte buchete de flori, ”nimeni nu s-o oprit până amu. Da mai am…”, a continuat să șoptească.

Un nod mare mi s-a pus în gât, și n-am mai putut spune nimic. Am dat să scot bani din buzunar, să cumpăr și celelalte flori.  Femeia și-a întors privirea de la plasa de rafie cu mânerele cusute, și mi-a văzut nodul care pusese stăpânire pe gâtul meu. Și-a întins mâna, încet, și m-a mângâiat, ușor, pe umăr. Nu a fost nevoie de cuvinte, faptul că m-am oprit și am fost acolo, lăsând empatia să unească cele două lumi, a însemnat mai mult pentru ea decât să fi cumpărat și celelalte flori. Și i-am simțit, deși m-am împotrivit, de frică să nu se reverse nodul din gât, toată tristețea omului uitat la margine de viață, însingurat, chiar dacă nu singur. O tristețe care parcă ar fi vrut să spună ”mai rămâi, viață…”.

Am plecat de acolo, lăsând femeia în urma mea, cu tot cu plasa ei de rafie cu mânere cusute în care niște flori de casă își așteptau cumpărătorii. Nu m-am uitat înapoi. Nu am putut, pur și simplu nu am putut să îmi ridic ochii din pământ, și nu de frică că aș fi lăsat nodul din gât să se reverse, ci pentru a nu vedea oamenii care trec nepăsători pe lângă femeia cu flori de vânzare. Pentru că, dacă i-aș fi văzut, aș fi strigat:”Ce-i cu voi, oamenilor? Trei lei și un minut din viață. Atât ar fi de ajuns ca femeia asta, ca și alții în situația ei, să se simtă că nu e doar o umbră. Nu e vina ei, cum nu o să fie nici a voastră, că a îmbătrânit și că nu mai poate și că ăia trei lei, care înseamnă o pâine, pentru ea înseamnă, poate, ziua de mâine. Trei lei și un minut din viață. Dacă nu aveți nici măcar atât de oferit unor oameni, chiar dacă străini și cu care nu o să vă mai întâlniți, poate, niciodată, înseamnă că aveți nimic. Și atunci eu nu vreau să vă mai văd.”

Pe trotuar, undeva lângă o terasă din centrul orașului, o femeie mi-a vândut un buchet de flori de casă.

Trei lei… Atât i-am dat. Dacă aș fi putut, i-aș fi dat o viață…