Tablou de iarnă. Căprioare pe Meseș

Cerul albastru intens, pe care se conturează gravura în alb a copacilor din pădurea Meseșului, e un spectacol care te face să deschizi ochii mari, lăsându-ți capul pe spate, pentru a putea cuprinde cu privirea cât mai mult din tabloul de deasupra. Un tablou superb, un amestec de albastru de cer și alb, un alb creionat, oarecum, pe cerul de deasupra în așa fel încât zici că cineva tocmai și-a desăvârșit opera de artă și vrea să o prezinte lumii. Și, de fapt, așa și e. Iar acel cineva e natura.

Am pornit, inițial, către o altă destinație, dar trecând peste Meseș și dând cu ochii de tabloul superb din jur, am întors mașina, am parcat-o la marginea drumului și

Am intrat în pădure cu atâta bucurie

încât, probabil, s-a răspândit în toată pădurea, iar pădurea, la rându-i, a oferit la schimb frumusețe. Și încă de când am intrat în pădure, liniile alb-negru ale copacilor au transformat locul într-un tablou care, pe măsură ce pașii mă duc tot mai departe, se transformă, devine și mai frumos și îmi așază urmele pașilor în acel tablou. Și pentru că natura e un artist desăvârșit, în acel tablou, cam pe unde ar fi rama, a așezat orizontul albastru, albastru, în care se vedeau vârfurile copacilor gravând în alb cerul. Un tablou într-un tablou. Și am luat-o într-acolo, către acel orizont, către hățișul tot mai des al pădurii tinere care a luat în stăpânire locul cândva gol.

Trei căprioare, două mai mari și una mică. Și încă trei

Pădurea, complice al cerului în toată treaba asta artistică ad-hoc, a completat tabloul cu siluetele unor căprioare, pe care le-am auzit, întâi, apoi le-am zărit, scrutând sfioase împrejurimile cu ochii lor mari și calzi. Niște animale atât de frumoase, încât ar trebui să mulțumim naturii că încă mai există. Iar asta pentru că la braconaj, vânătoarea cea fără de rost și crudă, așa, de distracție, se adaugă și câinii scăpați de la stâne ori de la casele oamenilor în pădure, acolo unde fac prăpăd printre animalele sălbatice.

Una dintre cele două căprioare mari, împreună cu puiuțul, au coborât în valea adâncă de lângă ele, iar o căprioară a rămas la vedere, căutând ”străinul” din pădure. Am tăcut, chiar și fotografiile le-am făcut cu o oarecare strângere de inimă, de teamă să nu le tulbur prea tare. Adică, odată ce le vezi ochii ăia mari, blânzi și calzi, siluetele acelea plină de armonia sălbăticiei, alergând prin pădure ca niște unduiri, cum ai putea să le sperii?

Le-am urmat în tăcere pașii. Cele trei căprioare, în drumul lor unduit prin pădure, s-au întâlnit cu alte trei, și, pentru că s-au întâlnit, s-au grupat și au dispărut în adâncul pădurii împreună. Am zâmbit. Și dulce, de dragul căprioarelor, și amar, pentru că oamenii din ”cete” diferite, atunci când se întâlnesc, se iau la bătaie, se omoară unii pe alții.

Sub albastrul de cer gravat cu albul florilor de zăpadă

Am ieșit din hățișul pădurii tinere, iar cerul a completat tabloul superb al naturii cu florile de zăpadă care decorau albastrul de deasupra. Flori de zăpadă… așa păreau copacii conturați cu albul înghețat al crengilor, care, în drumul lor către sus, au creat un fel de dans din împletirea albă, artistică a pădurii cu cerul de un albastru intens. Și efectul e cu atât mai puternic cu cât albul acela înghețat nu a acoperit de tot crengile copacilor, ci doar le-a evidențiat și mai tare, iar desenele acelea pe care copacii le-au făcut în albastrul cerului au creat un tablou splendid. De fapt nu un tablou, ci mai multe, toate la vedere în expoziția comună a cerului cu natura, o expoziție care s-a tradus ușor, în câteva cuvinte: ”Cât de frumos, cât de frumos… ”

Am trecut dincolo de culme, am coborât prin pădure către pășune, și natura a mai venit cu ceva. În dreapta, la câțiva metri, pădurea e albă, înghețată. La stânga, la câțiva metri, pădurea e verde, cu soarele deasupra, și pare caldă. Două anotimpuri de-o parte și de alta a drumului. Cât de frumos!…

M-am oprit lângă doi copaci (doi într-unul), care stăteau îmbrățișați, ca și cum ar vrea să spună: ”Uite, Călin, asta e tot ce contează, să ții strâns în brațe orice crâmpei de frumusețe pe care-l întâlnești, pentru că legătura dintre tine și celălalt e ceea ce face ca lumea să fie frumoasă. Așa, ca și albastrul de cer de deasupra și florile de zăpadă ale Meseșului pe care le-ai găsit lăsându-ți pașii să te poarte în pădure, în mijlocul naturii”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *