Florile frumuseții le regăsești tot mai rar în oameni

Din când în când trec pe la mormântul tatălui meu, să îl salut și să îi spun că-s bine, tăcând. În ziua asta, pe când coboram pe străduța îngustă a cimitirului, am văzut o tufă cu niște flori roșii, superbe. Un roșu atât de viu, încât le-am simți cum vibrează a frumusețe.

M-am oprit și le-am privit cu ochii larg deschiși: ”Vezi, crâmpeie de frumusețe poți găsi oriunde”, mi-am auzit vocea ca și când nu era a mea, ci, mai degrabă, a cuiva oprit în spatele meu, admirând, la fel ca și mine, florile ăstea superbe.

Forile crescute la marginea drumului, lângă betonul care îngrădește mormântul, sunt frumoase pur și simplu. Așa sunt create. Și sunt frumoase oriunde ar crește, chiar și într-un cimitir.

Oamenii… florile frumuseții cresc tot mai rar în oameni. Ca și cum frumosul din oameni ar fi un defect. Și nu e vorba de ”frumosul” cosmetizat (la propriu sau în spatele cuvintelor puse la vedere pe rețelele de socializare), ci de acele flori ale frumuseții ale căror rădăcini sunt înfipte adânc în ceea ce se numește suflet. Pentru că oamenii nu mai știu să fie sinceri, ci doar joacă un rol, unul care să îi facă să se simtă bine în pielea lor.  Câteodată, însă, regăsești florile frumuseții în oameni, și atunci au același efect ca cel al florilor superbe roșii pe care le-am găsit în cimitir.

Înainte cu o zi, pe când mă întorceam de pe coclauri, m-am oprit într-un sat, la un izvor, să iau apă. Mi-am pus bidonul sub firicelul firav de apă și am așteptat să se umple.

– Bună ziua!, aud o voce în spatele meu.

M-am întors către vocea din spatele meu. O țigăncușă de vreo 17, 18 ani, îmbrăcată curat, cu niște ochi negri superbi, cu părul lung revărsat peste umeri, mă privea lung.

I-am răspuns la salut și m-am întors către bidonul meu, privind firicelul de apă mișcându-se odată cu vântul. Apoi, odată umplut, m-am îndreptat cu bidonul spre mașina parcată la marginea drumului. Am pus bidonul în portbagaj și am dat să intru în mașină. Însă m-am oprit în dreptul portierei. În fața mea, așezată pe scările care duceau la izvor, cât mai aproape de șosea, țigăncușa mă urmărea cu privirea. Când privirile ni s-au întâlnit, a tresărit ușor, iar zâmbetul i-a luminat fața frumoasă. I-am zâmbit la rându-mi și am dat să plec. N-am putut. Privirea… de fapt sufletul oglindit în ochii ei negri superbi s-a lipit oarecum de mine, ca și când mi-ar fi spus: ”Mai stai puțin. Nu mă lăsa să mă întorc, încă, în lumea mea”.

N-am plecat. Am mai rămas acolo, preț de un minut, două, răspunzând privirii fetei frumoase din fața mea, un fel de ”Te văd…” fără cuvinte. Preț de un minut, două, lumea ei s-a transformat într-una în care povestea face ca orice să fie posibil.

Așezată pe treptele de lângă izvor, mi-a zâmbit tot timpul – un zâmbet sincer, luminos chiar -, fără să scoată un cuvânt. Și nici nu era nevoie. Știa că o văd, așa cum și eu știam că mă vede. Și asta era tot ce conta.

Într-un final, am plecat. Am întors mașina ceva mai încolo, unde am avut loc, apoi m-am îndreptat către casă. Când am trecut pe lângă izvor, ea era tot acolo, urmărindu-mă cu privirea la fel de intens cum m-a privit când am fost față în față. Am urmărit-o cu privirea în oglinda laterală până a dispărut din raza vizuală. Privirea ei, însă, m-a urmărit până acasă. Și, într-un fel ciudat, dar firesc, am regăsit-o în roșul aprins al florilor din cimitir. Un crâmpei de frumusețe într-o lume unde sufletul nu mai contează, unde oamenii se privesc unii pe alții, dar nu se văd cu adevărat.