Ăsta a fost primul gând, când am dat cu ochii de arătarea aia din pădure, undeva în Sălaj, între Gălpâia și Chendrea, că e un ET, personajul acela frumos, din filmul lui Spielberg, cu același nume, venit din altă lume, și care, rămas uitat de ceilalți aici, pe Pământ, și-a găsit un prieten, care să-l ajute să ajungă acasă: „ET go home!”, arăta către cer cu luminița din vârful degetului.
ET pe care l-am găsit în pădure nu arăta cu degetul către cer și nici nu vroia să meargă acasă, pentru simplul motiv că era, deja, acasă. Atâta doar că privea atent în jur, să vadă cine îi trece pragul casei lui, din pădurea de la margine de drum.
Valea, presărată cu niște bolovani mari, rotunzi, acoperiți de verdele mușchilor și pete de alb de zăpadă o formă ciudată, te poartă către peretele de gresie din care iese talpa unui elefant, care pare că tocmai a intrat acolo, sfios, la vederea omului ajuns acolo, în lumea lui.
Lângă talpa elefantului, gresia e decorată de un fel de hartă a naturii locului. Puțin mai încolo, o ureche ciulită împietrită în așteptare. Poate a ta, cel pe care pașii te poartă prin lumea pădurii. Cel care te cațeri pe lângă cascadele din vale, alunecând, poticnindu-te, dar bucurându-te că ai ales să fii acolo.
Și-apoi, întotdeauna frumosul trebuie să-l găsești, iar ca să-l găsești, trebuie să alegi calea frumoasă, care e, de obicei, și cea mai grea. Dar cu atât mai mare e bucuria când dai peste frumusețile ascunse ale naturii. Și, crede-mă, natura are foarte mult frumos de oferit. Trebuie doar să o asculți, să te apropii de ea și să ți-o faci prietenă. Iar răsplata e, întotdeauna, pe măsură.
Puțini oameni se opresc din drumul lor, atunci când circulă cu mașina, curioși să vadă ce e dincolo de griul tăcut și lipsit de viață al șoselei. Însă la margine de drum, la câțiva pași după ce ai intrat în pădure, e o cu totul altă lume. Uneori mică, alteori îndeajuns de mare încât să te pierzi acolo. Acolo unde mai sînt astfel de lumi, pentru că în România, pădurea începe să devină o lume pe cale de dispariție. Iar asta doar ca să satisfacă dorința avidă și perversă de înavuțire a unor specimene din rasa umană, specimene care nu au respect pentru nimic.
Și, ce e, poate, și mai rău, poartă „ochelarii de cal” de parcă asta ar fi cea dintâi menire a omului. Și, pe principiul ăsta, taie pădurea, pentru că pădurea nu plânge pe înțelesul omului. Iar omul, în aroganța lui nemăsurată, și purtându-și nimicnicia, chiar prostia, pe post de scut, declamă: „Dacă nu aud ce spune, înseamnă că nu vorbește. Dacă nu vorbește, înseamnă că nu e viu.” Iar asta doar pentru că el, omul, le știe pe toate, deci, clar, nu are cum fi altfel decât cum spune el.
Pădurea e vie, mai vie decât majoritatea indivizilor din specia umană. Și vorbește. Că tu, omul, nu reușești să înțelegi limbajul pădurii, asta ține doar de obtuzitatea existențială a fiecărui individ în parte. Și, din păcate, ăștia sînt majoritari, așa că totul pe lumea asta e aici doar pentru a-i satisface lui nevoile – pădurea, râurile, animalele, tot ceea ce lui, omului, i se pare că i-ar folosi cumva.
„Tu crezi că s-ar putea să existe și alte lumi?”, am întrebat odată un prieten. „Nu!”, a venit scurt și decis răspunsul acestuia. „De ce nu crezi, ai vreun argument cum că noi, oamenii, sîntem singuri în univers?” „Nu am, dar nu există viață în afară de planeta asta. Punct. Da’, ce, tu ai vreun argument?” „Da, eu cred că orice este posibil.”
