Frumusețea spiritului uman se vede cel mai bine în oamenii simpli. ”Pierdut” în Atena. Când ai nevoie de răspunsuri, Dumnezeu îți trimite oameni. Și, totuși, românii…

L-am auzit cântând încă de când urcam către Acropole, dar mai mult așa, venind de departe. Când am coborât, m-am oprit în fața lui. Un om simplu, sărac, cu hainele murdare, cu o șapcă pe cap și ochelari de soare, dar care avea acel ceva ce te face să-l vezi. Și, da, în cazul lui, să îl și auzi.

Totul la omul ăsta era ca o imagine din anii când muzica era muzică, când sufletele se puneau simplu pe portativ, iar asta era tot ce conta. Fără scălămbăieli pe scenă, fără cântat în chiloți, fără mieunat ”vai, ea s-a culcat cu altul, ce mă fac eu, văleleu…”, fără efecte speciale și fără scârbavnicul PR, sau, cu alte cuvinte, mediatizarea ”profi” doar de dragul banilor.

L-am ascultat cântând vreo 10 minute, o piesă lungă, emoționantă, cu un mesaj uman foarte puternic, o poveste de viață cântată atât de frumos, încât doar zombie să fii și să nu te emoționeze.

Zombie (turiști), mulți, foarte mulți, treceau prin fața lui fără să-l observe, unii călcând pe husa chitarei în care erau niște monede, ca și când era un trotuar cu defecte. Treceau zombie în grabă: ”Repede, repede, avem multe de văzut, și nu mai avem timp”. Dar de ce trebuie să vezi tot ce e de văzut? De ce nu îți ajunge să vezi două locuri, dar să poți să te bucuri de ele, simțindu-le? De ce nu poți să te bucuri, pur și simplu, de moment?

Am pus și eu 2 euro în husa chitarei de pe trotuar, și mi-a fost rușine că nu i-am dat 200. Sau 2000, sau 20.000… frumusețea spiritului uman e neprețuită. Însă, după toate cheltuielile cu repatrierea, am rămas fără bani (dar despre asta, vă zic mai încolo).   

M-a văzut oprindu-mă și ascultându-l, iar muzica lui a sunat altfel. Și chiar dacă unii ar putea să strâmbe din nas, piesa lui, compoziție proprie, simplă, dar foarte intensă, a fost peste piesele lui Bob Dylan, la același nivel ca Hallelujah lui Leonard Cohen. Și nu doar muzica, ci și versurile, superbe, accentuate atunci când povestea de viață atingea zone sensibile. Și niciodată limba greacă nu a sunat mai frumos.

De unde știu că era o compoziție proprie? Orice muzician (cel care compune, pentru că asta înseamnă muzician) știe asta.

Cum am înțeles versurile cântate în limba greacă, când eu știu doar câteva cuvinte? Orice muzician vă poate răspunde simplu: pur și simplu, versurile se traduc prin muzică. Muzica… muzica e un limbaj universal. Ce bine ar fi dacă toți ar înțelege-o…

Mi-am mușcat de câteva ori limba, atunci când emoțiile au fost peste poate. Atâta emoție transmisă de un om simplu, dar cu sufletul la vedere.

Când a terminat de cântat, am plecat. Muzica lui, însă, mă răscolește și acum.

***********

Repatrierea, conform calculelor făcute acasă, nu trebuia să fie mare lucru. În două zile ar fi trebuit să rezolv simplu tot ce era de rezolvat. Mai ales că eram în Atena, iar într-un oraș ca acesta cum să nu poți rezolva ceva? Ei, bine, nu.

Ca să împachetez bicicleta, care urma să fie trimisă acasă prin curier, aveam nevoie de cutii de carton. Am umblat vreo două ore prin oraș, întrebând aproape în fiecare magazin de papetărie ori care să aibă cutii la vedere. Nicăieri nu am găsit și nimeni nu știa unde pot găsi. Am ajuns și la poșta națională. Cutii? Nici vorbă.

Înt-un final, în timp ce mergeam către un magazin cu materiale de construcții, am văzut niște cutii de carton aruncate la gunoi. M-am oprit, am scos briceagul, le-am desfăcut, ca să le pot plia, și așa, cu un maldăr de 7 cutii mari de carton, m-am întors la hotel.

Am împachetat bicicleta și am sunat la curierul național, ăl mai tare. Am vorbit vreo jumătate de oră cu ei, timp în care le-am spus, apoi, la cerere le-am confirmat dimensiunile, greutatea, adresa hotelului, tot ce voiau să știe. Scump, vreo 130 de euro costa, dar m-am bucurat când au spus că a doua zi urma să vină să ridice pachetul.

A doua zi a venit curierul. Când a văzut ditamai pachetocul, s-a speriat. A dat din cap. ”Asta? Așa mare? Nu pot duce.”

Am mers la recepție împreună cu omul care nu știa boabă de engleză, și i-am cerut fetei de la recepție să îi spună ce am vorbit cu cei de la birou. Curierul a ridicat din umeri și a plecat.

Amabilă, fata de la recepție a chemat un taxi. Măcar atâta să facă, mi-a zis.

Când a intrat taximetristul pe ușă, m-am liniștit. Un om aproape de vârsta de pensionare, zâmbitor, cu o privire caldă, prietenească. I-am spus ce și cum, și am pornit. Două ore și ceva am fost prin toată Atena, cărând împreună cu taximetristul coletul greu și mare la agenții. La curierul național au zis: ” e peste 20 kilograme, nu trimitem colete așa mari”. Am mers la DHL. Ăia au zis că da, dar costă 90 de euro per kilogram.

– Eee…, mi-a zis taximetristul, nu se poate așa ceva, văzând că mă resemnasem, spunându-i că asta e, o să renunț la bicicletă, o las în Atena. Ba chiar am zis că i-o fac cadou.

– Eee… ce să fac cu bicicleta?

– Poate cunoașteți un copil care s-ar bucura de ea.

– Eee… fiul meu are 16 ani. Lui i-ar plăcea.

– Atunci, v-o fac cadou.

– Eee… mă bucur, dar nu se poate să te las așa. Ești un străin în țară străină. Ai nevoie de ajutor. Nu te las așa, găsim o soluție.

Și m-a dus omul prin tot orașul, inclusiv pe la agenții de turism, până și-a amintit:

– Eee… cred că am văzut pe aici, pe undeva, ceva unde scria ceva românește.

Și, într-un final, am găsit soluția.

*******

”Magazin cu produse românești”, văd scris pe geamul unui magazin. Taximetristul oprește mașina, apoi intru mai mult așa, ca să bifez și încercarea asta.

Ajuns la un ghișeu, unde scria Lillian express, dacă nu mă înșel, întreb în românește:

– Bună ziua. Vreau să trimit un pachet în România.  

– Sigur.

– Dar e mare și greu.

– Nicio problemă. Adu pachetul.

Mă uitam la femeie năuc, stând în fața ghișeului nemișcat. Adică, asta-i tot? Nu tu dimensiuni, cerințe speciale, nu tu tarife de să cazi în fund?

– Te-ai răzgândit? Mai vrei să trimiți pachetul?

– Vreau.

– Atunci, adu-l.

Am luat pachetul și l-am dus înăuntru.

– Unde vrei să ajungă?

– La Cluj Napoca, zic, neîndrăznind să zic Zalău, că poate ziceau că nu au cum.

– Bun, e în regulă. 80 de euro. Ajunge peste 3 zile, luni.

Am stat ca prostul în fața ghișeului. Nu îmi venea să cred. Cum adică, asta-i tot?

O altă femeie, o tânără brunetă, care a asistat la discuție, intră în vorbă:

– Dă-ne doar un nume și un număr de telefon, și îl ridici de la sediul din Cluj. Dar, totuși, ce e cu bicicleta asta?

– Am venit cu bicicleta din România, iar acum mă întorc acasă cu avionul. E mai ieftin, iar eu nu mai am nici timp, nici bani să mă  întorc pe bicicletă.

– Cum adică ai venit pe bicicletă din România? Adică pedalând?

– Da.

– Nu se poateee… Pe bicicletă din România? Nu are cum. Adică ai pedalat atâta?

– Da.

– Nu se poate, asta-i extraordinar. Ai pus ceva pe youtube, undeva, să văd și eu?

– Da, pe reporterpurșisimplu.ro.

– Scrie-mi pe o hârtie, că nu te cred. Acum mă și uit, să văd. Ai scris?

I-am scris adresa publicației online, apoi am plecat. Tânăra deja era cu telefonul în mână, căutând site-ul.

Pe drum către Hotel, am tot vorbit cu șoferul. Era foarte bucuros că a putut să mă ajute. Și atunci mi-am zis: ”Da, când ai nevoie de răspunsuri, Dumnezeu îți trimite oameni”.

Și, da, noroc cu românii. Ei m-au ajutat să trimit bicicleta acasă. De fapt, în România nu există să vrei să trimiți un pachet undeva, oriunde, și să nu se poată. Orice firmă de curierat te rezolvă simplu și rapid. Și mult, mult mai ieftin ca în Atena. Asta pentru că românii (care le au și ei pe ale lor), sînt descurcăreți. Și, dacă ești la nevoie, te ajută și te primesc cu brațele deschise.

Totul s-a terminat cu bine. Duminică ajung acasă.