Gălpâia. În ținutul vrăjitoarei Galapia. Trecătoarea

Acolo, în partea aia de pădure, totul în jur pare că-ți vorbește: copacii se tânguie, șuieră ușor, chiar și când natura e liniștită și nu e nici urmă de vânt; de pe pereții înalți de 20 – 30 de metri, colorați în galbenul gresiilor vechi de când lumea, bucăți de piatră își dau drumul în hăul de dedesubt târând ecoul după ele, creând un fel de cascadă de sunete; oriunde ai fi, animalele pădurii te înconjoară cu zgomotele pașilor lor, părând că te urmăresc, și te aștepți să-ți apară în față în orice moment. La început, m-am uitat destul de des în jur, apoi m-am obișnuit cu senzația stranie cum că, deși sînt singur acolo, în pădure, totuși, ceva ori cineva împarte singurătatea cu mine. Iar unde mai pui că acumulatorii și bateriile aparaturii electronice au luat-o razna, golindu-se rapid, de parcă ceva s-ar fi hrănit cu energia lor… Prima oară a murit bateria microfonului, nou-nouță, dar care ar fi trebuit să reziste la 800 de ore de înregistrare. A rezistat 20 de minute, după care am tot schimbat-o cu cele de rezervă. Apoi, din cele peste cinci ore, cât ar fi tebuit să aibă autonomie cei trei acumulatori ai camerei video, am reușit să-i folosesc doar vreo 50 de minute, iar acumulatorii aparatului foto, în loc de 250 de poze fiecare, au reușit să reziste doar la vreo 70. Dacă nu aș fi folosit aceleași aparate și aceiași acumulatori și-n alte dăți, în aproape toate condițiile, aș fi zis că asta e, se întâmplă. Așa, de dragul poveștii, nu-mi rămâne decât să pun totul pe seama locului…

Peste dealuri, în pădure

Am urcat drumul care duce către satul Gălpâia, unul dintre satele vechi ale Sălajului, în locul în care există dovezi materiale ale unei locuiri încă din cele mai vechi timpuri și a cărui primă atestare documentară provine din 1350. După ce am ajuns în centru, am luat-o la vale, încet, trecând pe lângă grupuri de oameni îmbrăcați în negru, semn că avea loc o înmormântare. M-am uitat la acei oameni în vârstă, cum mergeau pe marginea drumului, mulți sprijiniți în bastoane, să fie acolo unde-i nevoie de ei, așa cum se întâmplă la sat – dacă poți să te ridici din pat și să umbli, atunci mergi unde e nevoie de tine, ori unde trebuie să mergi, dacă așa e obiceiul locului. De dincolo de geam, ascuns oarecum de lume în interiorul mașinii, i-am salutat pe cei care mi-au întâlnit privirea, apoi, în timp ce mă îndepărtam, mulțimea de oameni îmbrăcați în negru a lăsat locul poveștilor cu vrăjitoare. Fiindcă mă aflam acolo nu doar pentru a vedea ce ascund pădurile de pe dealurile înalte din jur, ci, mai ales, pentru povestea cu vrăjitoarea care a trăit cândva prin părțile ăstea de lume, în Gălpâia. Așa se vorbește, printre bătrânii satului umblă legenda care spune că pe meleagurile ăstea, în pusta de sub dealul împădurit al citerei, a locuit o vrăjitoare: Galapia. Și după numele ei a fost și dat numele satului: Gălpâia. Acuma, care o fi dealul citerei, nu am întrebat, fiindcă, dacă acolo a locuit vreodată vrăjitoarea Galapia, pașii o să mă poarte într-acolo. Ori, poate, vrăjitoarea.

Am parcat mașina la marginea drumului, apoi am luat-o peste arături, prin noroi, către pădure.

Cheile galbene

M-am oprit puțin lângă valea înghețată de lângă drum, să admir operele de artă ale gheții, care ascundea în desenele înghețate razele soarelui de deasupra, și totul părea ca un joc de lumini, apoi, pentru că deja simțeam pădurea aproape, am traversat noroiul arăturilor și am intrat în pădure. “Ce de urme, oare de ce or fi: de lupi ori de câini?”, m-am trezit întrebându-mă cu voce tare, și, sincer, aș fi preferat lupii, câinii domesticiți seamănă prea mult cu oamenii, iar acum n-am chef de oameni, acum vreau pădure și vânt și povești cu vrăjitoare. Și uriași de piatră. Și pentru că mi-am dorit, am primit. Cum am intrat în pădure, lumea oamenilor a rămas în urmă ca și când n-ar fi existat, mai ales când am ajuns în chei, niște chei mărginite de pereți uriași de gresie galbenă galbenă galbenă, de parcă ar fi fost pictată. Pe jos, din loc în loc, bolovani mari, pătrați ori rotunzi, păreau puși acolo ca un fel de semne pentru cei care caută cărarea către casa vrăjitoarei. Și, la drept vorbind, totul în jur (plus imaginația nestăvilită și neobosită) îți indica că ești pe drumul cel bun – lianele groase care curgeau din copaci, copacii contorsionați către pământ, zgomotele pădurii și formele ciudate ale gresiilor cele galbene. “Am să urc, întâi, pe culmea dealului, să văd ce este acolo, apoi am să mă întorc aici, că uite ce înalt e peretele ăla. Și mai e și chestia asta ca un turn…”, m-am trezit, din nou, vorbind de unul singur. Ori poate nu. Pentru că mai era și senzația aceea care… ca și cum nu aș fi fost singur acolo. Însă nimic care să-mi creeze neliniște, dimpotrivă, ca un fel de prieten din necunoscut. Și, după ce m-am învârtit o vreme în jurul unor movile mari de pământ, ca niște cazemate, apoi pe lângă un bolovan ca o antenă parabolică, am început să urc pantele abrupte, înghețate, din dreapta mea.

Vânt, soare, liniște

Deși scurt, doar vreo 300 – 400 de metri, urcușul mi-a cam tăiat respirația, dar asta doar pentru că aerul era foarte rece, nu cred să fi fost mai mult de 1 grad, plus că, pământul fiind înghețat bocnă, nimic nu era sigur sub picioare, hăul de sub mine se tot adâncea, iar o căzătură de acolo ar cam fi pus capăt periplului meu prin ținutul vrăjitoarei. Cu atât mai mult, odată ajuns sus, cu cerul senin și soarele strălucind deasupra mea, am făcut o mică pauză, mai ales că priveliștea era deosebită. Liniște, ca și cum nu ar fi existat alt om pe lume în afară de mine, singurul indiciu cum că, dincolo de pădure, existau așezări umane erau dârele albe ale avioanelor cu reacție, care “arau” cerul de deasupra. Și aș fi făcut o pauză mai lungă, acolo, pe pajiștea aia, dar ceva mă atrăgea înapoi, de unde plecasem, nu demult, la cheile galbene din pădure. Însă, cum să plec fără să filmez? Și am scos camera, am așezat-o pe trepied, când vântul a început să sufle cu putere, vânt care a dat de pământ cu trepiedul pe care stătea cocoțată camera.

Am reparat ce era de reparat, mi-am strâns lucrurile și am luat-o la dreapta, lejer, o coborâre ușoară, ocolind pantele abrupte pe care venisem. Apoi, am ajuns deasupra peretelui uriaș, galben, pe lângă care trecusem acum câteva ore. E greu să descrii ce simți, stând pe buza prăpastiei, cu hăul de 30 – 40 de metri dedesubt, cu galbenul gresiilor strălucind în soare, cu șoseaua șerpuind discret în depărtare și tu, singur, nevăzut și neștiut de nimeni acolo.

Există unele locuri care…

Se întâmplă, uneori, să ajungi în câte un loc din ăsta care îți lasă simțurile să scape din lesa gândurilor raționale. Acolo, lângă copacii pădurii ăleia, la margine de hău, ascultând pădurea cum șoptește, am lăsat simțurile libere, am lăsat vrăjitoarea Galapia să se așeze lângă mine și să-mi povestească despre o altă lume, despre cântece și descântece, despre animale misterioase, despre cum să transformi un dovleac într-o caleașcă de poveste, despre prinți și prințese, despre cuvinte magice care pot să vindece orice și pe oricine, despre prietenie, despre iubire, despre bunătate, despre stelele nopții… “Da, aici ar fi putut trăi Galapia …”, mi-am auzit vocea în tăcerea din jur.

Nu știu cât timp a trecut stând acolo, doar umbra înghițind tot mai mult din galbenul peretelui de sub mine făcându-mi semne cum că e timpul să plec.

Trecătoarea vrăjitoarei

Am ajuns în vale în dreptul unor forme de piatră, ca niște butoaie uriașe, unul dintre butoaie având chiar schițată un fel de față umană: doi ochi, un nas și o gură. Dar pașii mă trăgeau înspre cheile galbene, acolo unde, discretă, o trecătoare însemna timpul.

Așa am văzut-o eu, ca o trecătoare, pe unde, cândva, Galapia își ducea pașii. Peretele din stânga, ascuțit, și nu la fel de înalt ca cel din dreapta, dar la fel de galben. Peretele din dreapta iese în evidență nu doar pentru că este mai înalt și drept, ci pentru că, pe la mijlocul lui, niște forme ascuțite, un fel de triunghiuri de piatră, cu marginile tăioase, formează un fel de dantelă de piatră, niște forme ciudate, pe care privindu-le e ușor să-ți imaginezi tot felul de lucruri care mai de care mai încărcate de mister. Am urcat greu până la baza peretelui, pământul înghețat făcând din fiecare pas o adevărată încercare de a-ți păstra echilibrul. Însă a meritat efortul, pentru că de aproape, dantela de piatră e și mai impresionantă, și e greu de crezut că e “doar” opera naturii și că nu e și rodul vreunei vrăji ori munci de-ale Galapiei.

Între cei doi pereți, un fel de turn de pământ, nu la fel de înalt ca pereții care îl străjuiau, părea nelalocul lui acolo, iar primul gând care mi-a venit în minte văzându-l a fost că acolo era altarul vrăjitoarei. Așa că am urcat până acolo, deasupra turnului, iar priveliștea a meritat cu vârf și îndesat riscul de a cădea în timp ce urcam pe “altar”. Cercul descris de acoperișul turnului nu are un diametru mai mare de trei metri, iar crengile copacilor care au crescut deasupra se agață de tine, parcă vrând să te țină acolo.

Cred că m-am învârtit de câteva ori, când spre stânga, când spre dreapta, privind la trecătoarea de dedesubt, la pereții galbeni care stăteau de veghe la marginea trecătoarei, tot minunându-mă de ceea ce mi se înfățișa privirii și simțurilor. Oare cât de lungă e trecătoare? Am coborât, e drept, cu regret, de pe turnul-altar, apoi, cu peretele drept al trecătorii făcându-mă să mă simt mic de tot, am mers de-a lungul celor câteva zeci de metri ai trecătoarei, pe lângă formele geometrice aproape perfecte desenate pe gresiile vechi ale pereților, împiedicându-mă, din când în când, privind cu gura căscată la opera naturii pe care am avut privilegiul să o descopăr, urcând pe cazematele de pământ din mijlocul trecătorii, ori mergând cu spatele, pentru a mai trage puțin cu ochiul la minunea naturii din pădure.

Am să mă întorc

Au trecut cinci ore de când mă învârteam prin ținutul vrăjitoarei. Când au trecut? Nu-mi dau seama. Atâta tot că frigul mi-a transformat nasul într-o chestie roșie curgătoare, iar bocancii mi-i i-a umplut de pământ. Harta pe care mi-o încropisem pe o coală de hârtie a rămas neatinsă în rucsac. Ce nevoie aș fi avut de ea? Frumusețile naturii nu sînt trecute pe hartă, ele se descoperă de aproape, îmbăindu-te cu înțelepciune și iubire și stând în inima naturii. Și, atunci când găsești ceva care merită păstrat, îl păstrezi, ori lași acel ceva să te păstreze, întorcându-te acolo, regăsindu-te.