Iarna, pe Măgura Priei – acoperișul Sălajului

996 de metri. Atât măsoară cel mai înalt vârf din județul Sălaj. Nu e foarte mult, ba chiar e puțin pentru cineva care a ajuns, pe jos, cu rucsacul în spate, la 3000 de metri altitudine. Însă Măgura Priei are acel ceva care îl face special – ”acasă”, dar nu doar acel ”acasă” legat de un loc anume, ci mai mult starea aia de spirit, acel fior interior care te face să simți că ești ”acasă”. Și poate de asta, atunci când ajungi acolo, sus, pe vârf, și privești satele de la poalele muntelui ăsta mic sălăjean ai sentimentul ăsta care face, oarecum, să simți și mai tare fiorul ăla pe care îl are orice drumeț, orice călător, orice aventurier, atunci când ajunge acolo unde l-au purtat pașii dorințelor sale.

Am ajuns de mai multe ori acolo, pe vârf, dar e prima oară iarna. Și iarna are un farmec aparte, albul care te înconjoară are un fel de magie, mai ales într-o zi însorită ca cea în care am urcat pantele abrupte care duc pe acoperișul Sălajului. O magie care nu are nimic de a face cu ”mersul la schi”, acolo unde, la fel ca și vara, pe litoral, aglomerația umană are ”darul” de a face să dispară ceea ce face ca natura să fie atât de frumoasă – sinceritatea liniștii din jur. O liniște care, atunci când ”distracția” e departe de tine, călătorul, umple atât de tare locul încât poți cu adevărat să simți libertatea pe care ți-o oferă natura, libertatea de a fi tu însuți. Pentru că în natură nu ai de ce să te prefaci, nu ai pentru cine să te prefaci, acolo ești tu și viața colorată și plină de muzică din jur.

”Unde te duci, iarăși? Ai temperatură, ar trebui să stai în pat, nu vezi, că și ieri ai ieșit pe coclauri, tot cu temperatură, iar acum ești și mai rău, nu vezi ce slăbit ești? Așa nu o să te faci bine”, îmi spune mama, privindu-mă cu ochii mari, dar fără urmă de reproș. Ea s-a obișnuit de mult cu felul meu de a fi, de a trăi, așa că, într-un final a încheiat mica ei încercare de a mă face să ”îmi bag mințile în cap” (deși știa că oricum am să plec, să ies în natură), spunându-mi simplu, dar cu atât de multă dragoste în privire: ”Tu chiar că ești ciudat…”.

Cu temperatură sau nu, slăbit sau nu, dacă e să aleg între a sta în pat, ”să mă fac bine”, ori a ieși în natură, să descopăr frumosul de acolo, chiar și așa, respirând cu greu și  simțindu-mi trupul slăbit din cauza temperaturii, nici măcar nu se pune problema de a alege. Dacă pot (și pot), prefer să trăiesc așa cum îmi place, iar asta e ceea ce mă face ”să fiu bine”. Și-apoi, dacă mâine s-ar sfârși totul, brusc, și nu aș mai fi, bucuria sufletească care mă umple de fiecare dată când ies în natură ar face să dispar cu zâmbetul pe buze. La urma urmei, a trăi nu înseamnă să te întrebi cum ar fi dacă?, ci să simți, să guști, să vezi, să cunoști, chiar să suferi, câteodată. Și fiecare are liberul arbitru, mă rog, nu fiecare, doar puțini, foarte puțini, cei mai mulți sînt niște morți-vii, care doar se nasc, apoi așteaptă să moară. Ce e între naștere și moarte nici măcar nu există pentru ei. Eu aleg să trăiesc. Și trăiesc totul la intensitate maximă.

Am urcat către vârf dinspre Poic, acolo unde am ajuns destul de greu, drumul, odată ce ai trecut de Huta și ai intrat în pădure, fiind complet acoperit de zăpadă înghețată, așa că nici nu e de mirare că nu a fost nimeni pe drum, de parcă am fi ieșit din lume. Tot într-a doua, încercând să nu patinez pe serpentinele înghețate, am ajuns sus (și odată ajuns mi-a trecut, involuntar, prin minte: dacă la urcare am derapat, la coborâre…), acolo unde, după ce am lăsat mașina la marginea drumului, am început urcușul pe drumul forestier, apoi prin pădure, pe panta foarte abruptă și înghețată bocnă.

Pe culme, am luat-o la stânga, către locul unde urmele turnului roman de veghe își mai păstrează încă amprenta, o amprentă a istoriei care, în Sălaj, e foarte vizibilă, trebuie doar să vrei să o vezi. De la turnul roman am urmat cărarea care duce către vârf, lucru nu foarte ușor, mersul prin zăpada înghețată nu e tocmai o plimbare. Însă, când e așa de frumos afară, cu soarele arzând deasupra, cu albastrul cerului arzând și el, cu pădurea din jur oferindu-ți liniște…

De sus, de pe vârf, priveliștea e superbă, iar acum, cu albul zăpezii plină de ”licuricii” creați de razele soarelui, a fost ca într-o poveste. E drept, o poveste în care îți mai curge și nasul, în care te împiedici ori aluneci și, inevitabil, cazi și te trezești pe spate, râzând cu poftă, bucuros de tot ceea ce se întâmplă, bucuros că ești acolo, chiar și așa, cu temperatură.

Da, priveliștea, de acolo, de sus, e superbă. Și nu ai cum să nu te bucuri că poți să vezi, că poți să alegi să fii acolo, ori în orice alt loc în care ești la un moment dat pentru că asta e ceea ce ți-ai dorit. Adică nu e neapărat să ajungi la nu știu ce înălțime, pe nu știu ce vârf renumit ori care să dea bine în ”agenda personală” a urcatului pe munte. Cei 996 de metri ai Măgurei Priei au farmecul lor. La fel ca oricare alt loc, la fel ca oricare alt vârf de munte din lumea asta. Important e să vrei și să poți ”să vezi”.