Am plecat de acasă cu un măr mare, galben, din care, până să ajung la trecerea de pietoni, mâncasem o bună parte. M-am oprit la trecere și, așteptând ca omulețul roșu de pe semafor să se stingă, să pot trece în partea cealaltă, mușcam din când în când din măr. Verde. Am pornit către partea cealaltă când, în spatele meu, apoi chiar lângă mine, lângă mâna dreaptă, în care țineam jumătatea de măr rămasă, am auzit tropăind niște pași, apoi am auzit-o strigând, cu vocea aia de copil pentru care nu există reguli de om mare și care spune direct ce are de spus: „Nenea, nenea, îmi dai un măr? Îmi dai și mie un măr?” M-am întors către vocea de lângă mine. O fetiță de vreo șase anișori, încălțată cu niște ghetuțe prea mari pentru ea, tropăia pe lângă mine, cu ochii ațintiți asupra mărului meu, apoi, văzând că o privesc, cu ochii ațintiți asupra mea. Am ridicat jumătatea de măr galben și am privit-o, gândindu-mă: „Numai pe ăsta îl am, dar e deja pe jumătate mâncat și nu mai am altul.” Apoi mi-am dat seama că pentru ea, țigăncușa care tropăia pe lângă mine pe trecerea de pietoni, jumătatea aia de măr era, de fapt, mărul pe care și-l dorea. I l-am întins. L-a apucat cu mânuța ei de copil, și, pentru câteva secunde, a rămas tăcută, tropăind pe lângă mine. Apoi, pentru că în urma ei, cineva îi urmărea mișcările, a mai întrebat, tare, să se audă: „Da’ un leu îmi dai?” Însă întrebarea a pus-o doar așa, ca să-și facă „datoria”, mecanic, fără să însemne nimic pentru ea. Mărul, cel pentru care a luat-o la fugă după mine, era deja în mânuța ei. Și pentru că momentul ăla era al ei, și ca să nu rămână fără el, a început să muște din el ca și cum ar fi fost cel mai frumos măr din lume. Ori, cel puțin, eu așa am văzut-o, așa am citit din privirile și gesturile acelei fetițe de vreo șase ani.
Am urcat scările din parc încet, fără să mai privesc înapoi, simțindu-mă oarecum vinovat că am mâncat jumătate din măr, că n-am avut un măr întreg să i-l dau fetiței cu pantofii prea mari în picioare. Un măr. Ce puțin înseamnă pentru majoritatea, și ce mult înseamnă pentru unii, care, nu din vina lor, s-au născut într-o lume în care șansele să ai o viață cât de cât frumoasă sînt aproape nule. Iar o viață frumoasă nu înseamnă bani, nu înseamnă să faci o carieră, să ai o poziție socială, să fii cineva. Nu. E de ajuns ca, atunci când ți-e poftă să mănânci un măr, să poți să-l găsești fără să fie nevoie să tropăi pe trecerea de pietoni, între „Îmi dai un leu?” și „Îmi dai un leu?” Un măr. Cu orice ar putea să însemne acel măr. Chiar și o jumătate de măr.
În următoarele două zile, în drumurile mele prin oraș, am purtat cu mine, în buzunar, un măr, sperând că o să mă întâlnesc din nou cu fetița aceea și o să pot să i-l dau. Nu am mai văzut-o, iar mărul a rămas în buzunar. Apoi am renunțat să-l mai port cu mine. Și, oricum, poate nu ar mai fi însemnat la fel de mult pentru copila aceea pierdută prin lumea asta într-un trup de țigăncușă. Au trecut de atunci câteva zile, iar mâna întinsă a fetiței, bucuria ei tăcută atunci când a primit jumătatea aia de măr, mi-au rămas în minte. Și, când nu reușesc să mă controlez, mă înfurii. Mă înfurii pe lumea asta, mai ales acum, când toată lumea vrea să pară bună, pentru că așa e la modă în decembrie – „De Crăciun, fii mai bun!” – ce clișeu stupid, jenant, chiar scabros pentru o ființă care se vrea nu doar materie brută, ci și spirit. Omul poartă răutatea cu el încă de când a fost creat, și asta nu o să se schimbe niciodată. Și o să-l vezi mereu îmbuibându-se necontrolat, avid de mai mult și mai mult, călcând peste oricine ar sta în calea „bunăstării” lui. De Crăciun, fii mai bun! Fiindcă atunci ți se vede bunătatea, poți să o etalezi împodobită cu o fundă colorată, care să scoată în evidență doctrina morală cu care te îmbraci de sărbătoare… În rest, fiecare cu aia a mă-sii. Câtă parșivenie… Nu. Omul e o ființă rea prin excelență. Faptul că sînt persoane care vor să ajute, și care chiar fac asta, care vor să dea din ce-i al lor altora care nu au, ori care încearcă să îi convingă și pe alții că pot să ajute… asta nu e decât excepția care întărește regula. O excepție care nu face decât să-i întărâte pe cei care, în cadrul unui eveniment sau altul, cu iz altruist de sărbători, sînt nevoiți să dea, ca să pară mai buni. Și, întărâtați fiind, în celelalte 364 de zile, ălea în care răutatea e la ea acasă, oamenii se calcă în picioare unii pe alții, lăsând egocentrismul care le guvernează existența mizeră din punct de vedere spiritual să intre cu bocancii murdari de noroi în orice lume care ar putea să îi facă să aibă, să aibă, să aibă… Poate, dacă „De Crăciun, fii mai bun!” ar fi înlocuit cu „Azi, fii mai bun!”, omenirea ar mai avea o șansă să-și revendice sufletul pierdut.
Un măr… Într-o zi, o fetiță, o țigăncușă de vreo șase ani a vrut un măr. Și pentru că l-a vrut, a luat-o la fugă, tropăind nevinovat prin viață. „Nenea, nenea, îmi dai un măr? Îmi dai și mie un măr?”
Superb ! Respecte !