”Domnu pozar! Domnu pozar! Îmi faci și mie o poză? Ha, îmi faci? Că ți-o plătesc”, îl aud pe țigănușul oprit lângă mine, cu ochii țintă la aparatul de fotografiat pe care îl țineam în mână. L-am privit amuzat, văzându-l cum își ținea strânsă în mână plasa cu dulciurile primite la cimitir, de luminație, atunci când cei vii îi pomenesc pe cei răposați.
La țară, așa e obiceiul, să le dai tuturor copiilor care vin la cimitir câte ceva: o napolitană, niște biscuiți, o ciocolată, turtă dulce, tot felul de chestii împachetate. Și pentru că toți cei prezenți la cimitir, de luminație, au venit pregătiți de acasă cu dulciuri de dat, țigănușii, veniți special acolo (unii din satele învecinate), cu niște plăsoaie aproape cât ei de mari, erau peste măsură de bucuroși. Și cum să nu fie, zecile și zecile de dulciuri primite nu au cum să nu te facă să te bucuri. Chiar și pentru cât ai dulciuri în plasă.
M-am întors către țigănușul care voia poză: ”Io îți fac poză, da aparatul ăsta nu scoate pozele afară, că rămân înăuntru”, am încercat să-i explic cumva, știind că el credea că dacă îi fac poză cu aparatul ăla mare pe care-l țineam în mână, poc, cum am apăsat pe buton, iese și poza afară.
”Da, domnu pozar, io ți-o plătesc. Chiar”, nu s-a lăsat țigănușul, mutându-și plasa dintr-o mână în alta, cu un ochi atent la mine, pozarul, cu celălalt atent să vadă dacă mai apare careva de la care nu a primit dulciuri. Și pentru că totul era în regulă, nu mai era nimeni nou-venit care să împartă dulciuri, și-a îndreptat toată atenția către mine. ”Domnu pozar, no, îmi faci poză?”
I-am mai explicat o dată ce și cum, iar țigănușul, dându-și seama că ceva nu era chiar așa cum credea el și că poza nu iese din aparat pe loc, așa cum voia el, și-a mutat, din nou, plasa cu dulciuri dintr-o mână în alta, apoi, pentru că i s-a făcut semn că au apărut oameni noi, a luat-o la fugă într-acolo, scuturându-și plasa în ritumul pașilor.
Ca la un semn, lumea s-a îndreptat către biserică, acolo unde urma să înceapă slujba. M-am îndreptat către capătul cimitirului, acolo unde am putut să fiu singur, unde am simțit nevoia să fiu singur, gândurile făcându-și apariția. De-a valma. Unele împletindu-se în versuri:
Cine să te vrea pe tine, cine să te cheme, moarte,
spre lumea ta nu vrea nimeni pașii să își poarte,
și-s singur acum, cu negrul tău creând în jur cărare,
și-aici, și dincolo de mâine, și dincolo de desprimăvărare.
Sînt cruci de lemn înfipte semn de carte în pământ,
nu, nu-i nevoie să îmi spui, știu că negru nu-i deznodământ.
Tu crezi că stau cu ochii-n cer, chemând, ca-ntotdeauna, luna
doar ca să nu te văd? Chemarea mea e pentru totdeauna.
Și nu-s aici să fug de frica de-a nu fi, nici de durere, nici chiar de mine,
nici nu iubesc jucându-mă de-a v-ați ascunselea cu tine.
Te simt de multe ori, îți văd singurătatea celui nedorit,
și-ți spun: ăstea-s doar morminte, nu e un drum bătătorit.
Știu că mă vezi, mă simți, ba chiar mă strigi pe nume, moarte,
de când mă știu privirea-mi se agață de flori de câmp, de bele-arte,
de crengile pădurii, de vântu-mi din privire, de frunzele iubirii,
Hai, ia-mă ușor de mână, să ne plimbăm prin negrul nemuririi.
Hai, fă-ți curaj și simte-mă zâmbind, ascultă-mă cum cânt,
așa-i că vrei să stăm privindu-mi cerul, un fel de legământ:
cu negrul lumii tale și luna lumii mele să creăm o stea. Ce splendoare!
Și noi știm cât de frumoasă e lumina, chiar dacă uneori ne doare.
Tu nu ești printre cruci de lemn, nici sculptată-n piatra funerară,
nici cea chemată la capăt de lumină, ca să nu mai doară,
învață-mă să vindec trecând printre lumi, și n-am să-ți spun niciodată nu,
ci am să-ți spun, cum nimeni n-ar putea vreodată să-ți mai spună: tu…
