În anul dezbinării neamului,”Centenarul călător” – despre contribuția sălăjenilor la unirea neamului e, probabil, cea mai de succes expoziție a Muzeului

”Vom birui, pentru că nu sunt atât de înalți Carpații  cât ne sunt inimile de înălțate”, sînt vorbele lui Victor Deleu, așezate la vedere pe autobuzul transformat de către cei de la Muzeul din Zalău în ”Centenarul călător”, o expoziție itinerantă care vorbește despre contribuția sălăjenilor la Marea Unire.

Ca o palmă dată istoriei, în replică, societatea modernă românească funcționează pe principiul ”nu sunt atât de înalți Carpații cât ne sunt de înălțate orgoliile, ambițiile personale, interesele meschine, lipsa de orice fel de respect și nesimțirea!”. Așa că autobuzul care vrea să le aducă aminte sălăjenilor despre ce a însemnat Marea Unire, despre ce au făcut marile personalități sălăjene pentru asta, despre lupta – la propriu și la figurat – a celor care au pus mai presus neamul decât propria persoană, pare stingher acolo, pe platoul de marmură din centrul Zalăului. Pare stingher pentru că în spatele declarațiilor aproape evlavioase despre iubire, acceptare și toleranță față de semenii tăi,  declarații așezate la vedere, pe post de pioșenie, atunci când vine vorba despre cei din cealaltă tabără politică, ura e o obligație de serviciu, o virtute chiar. O ură de clasă care se mulează, voluntar, ba chiar cu mândrie, în jurul unui cuvânt obscen, vulgar, lucru care nu face altceva decât să arate mediocritatea acută în care se scufundă, încet, dar sigur, societatea contemporană. Și atunci, în mijlocul unei fățărnicii îmbrăcate în ură, în mijlocul unei dezbinări generalizate a neamului, să creezi un ”Centenar călător” care să vorbească despre Unire pare absurd, într-o notă vădit discordantă cu tot ceea ce înseamnă societate românească contemporană.

Dezbinarea asta a neamului e una aproape totală, în toate direcțiile. Și, în general, pornește de la o persoană sau de la un grup de persoane, interesul ăstora fiind mai presus de orice. Și tocmai dezbinarea asta a fost motivul pentru care, inițial, nici n-am vrut să scriu despre expoziția itinerantă numită ”Centenarul călător”. De ce? Pentru că, de ceva vreme încoace, atenția, informațiile și deschiderea celor de la Muzeu au o singură direcție, atunci când vine vorba despre presa sălăjeană. E drept, fiecare își conduce existența după simpatii, după interese (de orice fel ar fi), însă, atunci când vine vorba despre a aduce în atenția publicului activitățile și evenimentele menite tocmai pentru a fi aduse în atenția publicului, trebuie, atunci când privești din punctul de vedere al unui profesionist, să faci să ajungă acele informații la cât mai multe persoane. Ori atunci când le direcționezi fix în zona de unde informațiile ajung la cele mai puține persoane, e o problemă de profesionalism. Din celelalte puncte de vedere, nu, fiecare are dreptul la propriile alegeri.

Și atunci, de ce să scrii despre asta, când nici măcar nu se dorește? Răspunsul e simplu: pentru că activitatea celor de la Muzeul din Zalău e una remarcabilă, iar, personal, îi admir pe mulți dintre cei de acolo, ba chiar sînt persoane care îmi sînt dragi. Și atunci, făcând o notă discordantă cu dezbinarea asta a neamului, generalizată, am ales să scriu.

Autobuzul e, la propriu, o pată de culoare, care îți stârnește atenția, atunci când ajungi în centrul Zalăului. Chiar dacă e deplasat să numești autobuzul ăsta transformat într-o expoziție itinerantă ca fiind o operă de artă, totuși, a transforma un autobuz vechi, fără nimic deosebit care să-ți atragă atenția, un obiect banal, șters, în ceva după care să întorci privirea, e destul de aproape de noțiunea de ”artă”.  Și chiar dacă în zilele noastre ai totul la îndemână pentru a crea ceva cât de cât artistic, care măcar să aducă a artă, a operă de artă (începând de la fotografie până la tablouri virtuale), deci, ca urmare, arta ar trebui să fie mult mai prezentă, e exact invers. De aceea, autobuzul ăsta se apropie de ceea ce înseamnă artă. Iar asta se datorează lui Szenasi Lorand și echipa Power Media, cei care au lucrat la acest proiect. De ce trebuie menționat lucrul ăsta? Pentru că sînt mult mai mediatizate numele celor care au consemnat munca oamenilor ăștia, decât autorii lucrării în sine. Iar asta nu e deloc normal.

Interiorul autobuzului cuprinde, atât cât se poate, mărturii ale contribuției sălăjenilor la Marea Unire, atât pe pereții expoziției (de apreciat cei sub formă de tunel), cât și pe ecranul televizorului din capătul autobuzului. De apreciat e și colțul ”Post it”, unde cei care vizitează expoziția pot să-și scrie opiniile. Însă atracția principală o constituie tamburul uriaș, așezat pe un stâlp îmbrăcat cu sfoară, un element de decor care dă farmec expoziției. Un tambur care se rotește odată cu istoria, odată cu amintirea sălăjenilor care au contribuit la crearea a ceea ce se numește România modernă.

Peste 1500 de oameni au urcat în ”Centenarul călător” până acum, iar asta e doar o confirmare a faptului că transpunerea ideilor în realitate a celor de la Muzeul din Zalău e o reușită. Atât personală, a celor implicați direct, cât, mai ales, din punctul de vedere al celebrării Centenarului. Chiar și doar ca idee, ca marcare a unui moment important din istoria României. O istorie de 100 de ani care se încheie într-un cadru măcinat de ură, de dezbinare socială, pe toate planurile. Iar o expoziție de genul ”Centenarului călător” e cu atât mai mult de apreciat. Pentru că, așa, printre înjurături și huiduieli, printre cuvinte vulgare și dorința de a i se întâmpla celuilalt, care nu e din tabăra ta, ceva rău, istoria e pusă la loc de cinste. Iar cei care au făcut istorie, marile personalități sălăjene, rămân, chiar și pentru o vreme, în memoria colectivă. La loc de cinste. Până la următoarea înjurătură, până la următorul ”huuuoooo!”.