În hotarul satului Păduriș, între codrii puțin umblați, Biserica de lemn din Mănăstirea Strâmba are un duh aparte

Boieroaica, văduvă de tânără și şchiopătând de un picior, avea un singur copil: o fată. Iar atunci când copila (unicul sprijin al bătrâneţilor ei) s-a îmbolnăvit, fiind la un pas de moarte, boieroaica a fost cuprinsă de disperare. Șchiopătând, a luat drumul pădurilor seculare, acolo unde a auzit că trăiesc doi pustnici, în speranța că aceștia ar putea să o facă bine.

I-a găsit pe cei doi sihaștri trăind sub cerul liber, acolo unde, în deplină sărăcie şi asceză, cei doi îşi făceau îndatoririle bisericești. Emoționată și înecată în lacrimi, ”Strâmba” – așa cum i se spunea femeii din cauza beteșugului ei de la picior -, le promite celor doi schimnici că, dacă din rugăciunile lor fata ei se îndreaptă, ea le va face o biserică, chilii şi le va da și o moşie.

Călugării s-au rugat pentru biata mamă, și, în nici două luni, fata ei s-a vindecat. ”Strâmba” şi-a ţinut cuvântul şi, pe la 1470 (după unele surse istorice), apare mănăstirea care îi poartă numele: Mănăstirea Strâmba.

Cele vreo 50 de hectare (109 iugăre, cum se măsura pământul în Transilvania, pe vremuri) ale daniei boierești ”Moșia Strâmbei” se întind între Dealul Ursului, Fata Strâmbei şi Dealul Mănăstirii. Aici, în mijlocul unor codri puțin umblați, la Mănăstirea Strâmba, singura construcție a fostului ansamblu monahal care se mai păstrează și azi este biserica din lemn, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Biserica de lemn, modestă ca dimensiuni, a fost ridicată spre sfârșitul secolului 18 de egumenul Nichifor. Pictura este realizată de monahul Domintian, aşa cum apare în inscripţia în limba sârbă, datată 1742. Peste acest strat se mai aşează unul la 1792.

În secolul XVII, în jurul anului 1642, mănăstirea a fost atacată de tâlhari, prin aceşti codri neumblaţi mişunând mulţi dintre cei certaţi cu legea. Călugării au părăsit mănăstirea, refugiindu-se în codrii din apropiere. Unul singur a rămas acolo, acesta nevrând să-şi părăsească mănăstire. La revenirea din scurta bejanie, călugării l-au găsit pe părintele lor stareţ decapitat, chiar pe pragul bisericuţei de lemn.

Mănăstirea a funcţionat, în secolul XVIII, ca parohie greco-catolică, acest fapt salvând aşezământul de la distrugerea sistematică operată de Bukow în Transilvania, din ordinul expres al împărătesei Măria Tereza. Călugării ortodocşi se pare că au plecat la alte chinovii, iar aici s-au instalat uniţii. Din acea perioadă, călugărul Nichifor pare a fi cea mai importantă figură, el fiind cel care i-a făcut o reparaţie capitală, dar şi cel care indică vârsta mănăstirii, în vremea lui (1765).

Prezenţa aici a lui Nichifor coincide cu marile mişcări contra uniaţiei (1759-1761), conduse de Sofronie de la Cioara, urmate de represiunea extremă a generalului austriac Bukow. Până atunci, însă, credincioşii din satele din apropiere, trecuţi cu forţa la uniaţie, au apucat să revină la Ortodoxie şi i-au alungat pe monahii greco-catolici instalaţi la Strâmba. În urma acestui fapt, Nichifor i-a cerut sprijinul lui Bukow, şi aşa a fost reinstalat în luna noiembrie 1761. Protopopul ortodox Trifan însă nu s-a împăcat cu această stare de lucruri, şi încurajând femeile din localitate, i-au alungat iarăşi pe uniţi. De data asta, armata imperială a ocupat mănăstirea, producându-i stricăciuni.

(sursă informații: crestinortodox.ro)