De pe partea dreaptă a drumului, căprioara mă privea cu ochii mari, deloc speriată, mai mult mirată. De pe partea stângă a drumului, priveam căprioara privindu-mă cu ochii mari, ca doi licurici care s-au oprit pentru câteva clipe din zborul lor în noapte. Totul a durat câteva zeci de secunde, însă la ora 1 noaptea, singurătățile, a mea și a căprioarei, s-au așezat laolaltă ca și cum am fi fost pe o planetă cu doar doi locuitori. Doi locuitori, care, nemaifiind și alții, nu mai simțeau nevoia să fugă, așa cum doar sălbăticiunile o fac.
Am văzut căprioara trecând drumul, ușor, apoi oprindu-se lângă drum. Nici măcar nu știu de ce am lăsat mașina cu motorul pornit, cu farurile aprinse, în miez de noapte, și am ieșit afară, așezându-mă pe iarba umedă. Poate datorită liniștii pe care mi-a transmis-o căprioara. Poate pentru că mașina a devenit, brusc, prea mică pentru zbaterile mele interioare. Ori poate pentru că negrul nopții avea ceva liniștitor. Cert e că, la ora 1 noaptea, eu și căprioara stăteam fiecare pe o parte de drum, privindu-ne.
Când am plecat de acasă, pentru 3 zile, în tabăra de yoga, mi-am spus că o să fac tot ce pot și nu o să mai fug de oameni. Mi-am pus cortul, ceva mai retras, sub niște copaci, și mi-am spus, din nou: ”Nu o să fug!”
După un timp, au sosit și ceilalți participanți la tabăra de yoga, toți oameni faini. Și mi-am spus din nou: ”Nu o să fug!”
Ne-am așezat la cină, toți în jurul mesei, luând la cunoștință desfășurătorul programului celor 3 zile de tabără, intitulată Vederea dinăuntru (cultivarea energiei personale prin yoga). I-am ascultat pe toți vorbind, și mi-am spus, din nou: ”Nu o să fug!”
A venit noaptea, s-a aprins focul de tabără, cu povești cu tot. Ascultam tăcut, nefiind în stare să articulez nici măcar câteva cuvinte simple. Doar ascultam. Și, dintr-odată, am auzit ca o șoaptă: ”Iar eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece…” M-am uitat în jur, și parcă priveam totul de sus, dintr-un fel de cer inventat atunci și acolo. Mă uitam la oamenii din lumea de sub mine, ca și cum ar fi fost departe, departe: ”Iar eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece…”. Am tras aer în piept și mi-am spus, din nou, pentru ultima dată: ”Nu o să fug!”
După miezul nopții, toți s-au dus la culcare, în afară de mine, Sebi și Maria, stând toți trei lângă foc, tăcând. Apoi, Maria mi-a arătat cerul plin de stele. Și a fost prea mult.
”Azi e ziua mea de naștere. Vreau să fiu doar eu cu mine însumi…”
Am știut că o să fug.
Maria și Sebi m-au înțeles. Ne-am îmbrățișat în miez de noapte, în tăcere. Apoi mi-am strâns cortul, la grămadă, l-am târât după mine până la mașină, l-am aruncat în portbagaj, și am dispărut, ca și cum nici n-aș fi fost.
Un suflet sălbatic, neîmblânzit, nu poate suporta cușca, sub orice formă ar fi, indiferent cât de aurite i-ar fi gratiile. Și chiar dacă rațiunea ar fi fost mai presus de emoții (ceea ce e imposibil pentru cei neîmblânziți) și aș fi rămas, n-aș fi fost eu. Și dacă n-aș fi fost eu, n-ar mai fi fost nimic sincer. Așa că am fugit. Nu mi-a păsat ce or să gândească ceilalți despre mine. Nu am putut să fiu altfel decât eu, cel adevărat, cel neîmblânzit, cel pentru care fuga nu e renunțare, ci felul sincer de a-și asculta sufletul, dincolo de cuvinte, reguli ori canoane sociale!
Am fugit, urmându-mi sufletul, în miez de noapte. Apoi m-am întâlnit cu căprioara, o ființă atât de delicată, ca un fel de mesaj, de la suflet neîmblânzit, la suflet neîmblânzit: ”Liniștește-te… Ia-te după bătăile inimii… Le simți? Ăsta ești tu, cel adevărat…”
Când căprioara a dispărut și am rămas singur în noapte, așezat pe iarba udă de la margine de drum, am simțit liniștea așezându-mi-se peste simțuri, ca o ploaie caldă de vară.
