”Nu plânge! Dacă plângi, nu poți să vezi, să-ți rezolvi problemele din viață. La Auschwitz nu puteai să plângi. Dacă plângeai, mureai. Câți ani ai? Ei bine, la 16 ani ai toată viața înainte. Uită-te la mine. Am 84 de ani. Și, crede-mă, sînt fericită cu viața mea. Cu ceea ce sînt. Nu plânge! Dacă plângi, nu poți să-ți trăiești viața. Plânsul te împiedică să vezi partea frumoasă a vieții. Nu plânge!”
Inițial s-a vrut a fi o știre, materialul de față. O știre despre Ziua Comemorării Holocaustului în România, marcată la Muzeul Memorial al Holocaustului din Șimleu Silvaniei, acolo unde s-a aflat și Eva Mozes Kor, cea care a supraviețuit ororilor din lagărul de exterminare de la Auschwitz, cea care a supraviețuit Holocaustului și experimentelor medicale efectuate de Josef Mengele. Un eveniment care trebuie adus în atenția opiniei publice, pentru aducere aminte, pentru a nu se mai întâmpla niciodată astfel de lucruri. Niciodată.
Însă, la final, când lumea se îndrepta spre ieșire, în timp ce mă apropiam de femeia de 84 de ani, pentru a-i face o poză, o elevă de liceu a trecut pe lângă mine, cu un trandafir roșu în mână, s-a îndreptat către Eva Mozes Kor și i-a dat trandafirul. Apoi, în timp ce îi vorbea, a început să plângă, tremurând de emoție. Iar asta a schimbat totul.
M-am oprit și le-am privit pe cele două – una aflată la început de drum, având viața înainte, iar cealaltă, la capătul unui drum în care supraviețuirea a fost un exercițiu de voință. Și am privit-o pe Eva Mozes Kor zâmbindu-i fetei care tremura toată de emoție, am ascultat-o cum îi spunea, pe un ton cald, cuvintele așezate la începutul articolului de față.
Aș vrea să spun că a fost o lecție de viață. Dar e atât de folosită expresia asta, încât a devenit un clișeu folosit aiurea, cu orice ocazie, pierzându-și, astfel, esența. Și atunci, cum să pot descrie ce s-a întâmplat în ziua asta de octombrie, la Muzeul Holocaustului din Șimleu Silvaniei?
A fost ca și cum viața, cea care ne ține pe toți în brațe, atât cât ne ține, ar fi scris-desenat un eseu, cu și fără cuvinte, cu și fără forme, despre sinceritate. Despre sinceritatea de a-ți trăi propria viață. Iar pentru asta a folosit emoțiile fetei de 16 ani pentru a contura întâi formele, apoi ar fi colorat acele forme cu emoțiile transformate, de acum, în înțelepciune, a femeii de 84 de ani.
”Nu plânge…”, am împrumutat cuvintele Evei și mi le-am pus în dreptul privirii, încercând să-mi opresc emoțiile înainte să treacă de buza de jos a gurii mele, pe care o mușcam într-un efort de a rămâne doar un spectator al scenei atât de plină de emoție din fața mea, și de a folosi cei doi-trei metri care mă despărțeau de cele două ca pe un fel de scut. În spatele scutului, emoțiile celor două nu s-ar fi împletit cu ale mele și nu m-ar fi copleșit într-atât încât să le las să fie. Am avut nevoie să privesc tavanul înalt al Muzeului câteva zeci de secunde, ca să fie așa. Apoi, mi-am îndreptat, din nou, privirea către ceea ce se întâmpla în fața mea, iar în timp ce o priveam pe fata de 16 ani luând-o în brațe pe femeia de 84 de ani, povestea Evei, cea pe care a spus-o celor aflați acolo, mi-a revenit în minte.
La 10 ani, Eva Mozes Kor a învățat să supraviețuiască, odată ce ușile vagoanelor trenului în care a fost urcată, împreună cu mulți alți evrei, s-au închis. Când ușile s-au deschis, Auschwitz-ul își aștepta prada.
Acolo, le-a fost luat totul, inclusiv dreptul de a trăi. În afară de voință, de determinarea de a mai trăi măcar încă o zi. Și, în mijlocul morții omniprezente, a luat prima hotărâre: ea și sora ei, Miriam, vor supraviețui, vor ieși de acolo în viață.
Supunând-o experimentelor, Mengele i-a dat două săptămâni de viață. Și atunci a luat cea de-a două hotărâre: îi va demonstra lui Mengele că va supraviețui.
Ca să supraviețuiești în Auschwitz aveai nevoie de două lucruri, spune Eva: un înger păzitor și o incredibilă voință de a trăi. Și după ce a învățat să supraviețuiască, a învățat să ierte. Nu pentru că cei care i-au făcut rău ar fi meritat asta, ci pentru că ea merită asta – să ierte.
Patru lecții a învățat de la viață. Și le-a împărtășit și celor aflați la Sinagoga din Șimleu Silvaniei: niciodată, dar niciodată să nu renunți la tine însuți și la visele tale – dacă renunți, nimic nu se va întâmpla; renunță la prejudecăți și tratează-i pe toți cu respect și corectitudine; iartă-ți până și cei mai răi dușmani – îți va vindeca sufletul și te va elibera; păstrează-ți o stare de spirit pozitivă – tu ești singurul responsabil pentru ceea ce gândești, fă ca lumea în care trăiești să fie mai bună.
Am ieșit afară din sinagogă și am inspirat adânc. Înainte să plec, am privit în urmă și am văzut-o pe Eva îndreptându-se, încet, către ieșire. Când ni s-au întâlnit privirile, mi-a zâmbit, ușor, mai mult din privire. Și am auzit-o spunând, fără a folosi cuvinte: ”Hei, uitați-vă la mine! Mă bucur că sînt in viață. Și asta contează cel mai mult”.
o zi cu mare încărcătură emoțională,,,,,