În pădure (sau cum să umbli după fluturi, greieri, broaște și șopârle)

Rezervația naturală din Pfafing se află cam la 10 kilometri de orășelul unde locuim noi, în sudul Bavariei, și cuprinde o pădure întreagă. Sigur, detaliul e cam lipsit de importanță în mod normal, dar acum, când centrul Germaniei a fost cotropit de inundații, e încă o dată un noroc și o binecuvântare că locuim într-o zonă relativ înaltă, la o aruncătură de băț de Alpi.

Despre rezervația din Pfafing am aflat online, pentru că mereu căutăm locuri noi de luat la pas, cu rucsacul în spate. E un prilej bun de a petrece weekend-ul și de a stoarce energia dintr-un kid de 4 ani, care oricum și oricât ar sări, pare fresh după 5-6 ore de bătut cărările. Noi nu la fel de fresh și energici, dat fiind că ne bombardează cu întrebări ca o mitralieră, dar încercăm să ținem pasul.

Discuții și povești cu insecte

Așadar, să începem cu începutul și să vă zic despre o rezervație ce cuprinde o pădure întreagă. Totul pornește dintr-un loc de joacă mișto, cu leagăne, tobogan și alte cele, toate din lemn și toate numai bune de încercat și cățărat. De la locul de joacă, o cărare ține margina unui lan de porumb, înalt de vreo 2 metri și cu știuleții încă necopți, toți cu pleata ruginie în vânt. În dreapta doar porumb, în stânga o frumusețe de pajiște verde, presărată din loc în loc cu flori albe de morcov sălbatic. Azi nu e nici cald, nici răcoare, sunt cam 20 de grade și cerul albastru se întrevede deasupra norilor răzleți.

Din iarbă se aud greieri și Marcell se apleacă să îi arate unul Mayei și să îi explice cum cântă. Ea e mare amatoare de informații despre insecte, așa că stau amândoi cu ochii în iarbă câteva minute bune, timp în care profit de ocazie să fac câteva poze.

Când pornim mai departe, ne depășesc câțiva bicicliști. Dăm binețe, ei răspund. Cărarea cu iarbă deasă ne duce la un iaz a cărui apă este toată acoperită de mătasea broaștei. Sub un copac, o bancă ne face cu ochiul și punem de-un scurt popas. Pe deasupra apei, zboară libelule mari. Sunt care mai de care mai frumoase, in verde, turcoaz, ruginiu ori albastru și îmi pare rău că nu le pot surprinde culorile în poze.

După ce ne tragem sufletul, pornim iar. De data asta, cărarea ne duce în padure. Un tufiș încărcat cu flori este plin de fluturi uriași, oranj, și Maya ne întreabă despre ei. Momentan, poveștile ei preferate pe care ni le spune ea nouă seara la culcare sunt cu omizi care își construiesc un cocon în care dorm ca apoi să se transforme în fluturi curcubeu, așa că e de înțeles că vrea să afle mai multe. O lămurim și mergem mai departe.

Tu cât sari în lungime?

Pădurea e una bătrână, sub copaci e umbră. În dreapta, un hău adânc adăpostește în el un fir de apă. Deși pare firav, bolborositul lui se aude surprinzător de tare în liniștea dintre copaci. Pe marginea hăului, o bancă – bine gândită pentru cei care vor să savureze pacea și tihna locului. Nu noi, că Maya a dat peste un loc amenajat astfel încât să îți încerci puterile la săritura în lungime. Adică, sub niste brazi înalți, ești poftit să îți iei având și să sari, având în stânga marcaje din lemn ce îți arată cât sar animalele pădurii, gen un bursuc, un iepure, o veveriță, o căprioară etc. Marcell și Maya sar fericiți, fiecare cu ochii pe marcaje.

Pe mine m-au pierdut încă de la start, eu niciodată în anii de școală nu am reușit să iau notă de trecere la proba asta. Săream ceva mai mult ca un butoi cu varză și ceva mai puțin de un metru, așa că profa își făcea cruce și mă miluia cu ce se putea între 5-7. Aleluia și amin!

Biserica și râul Attel

Mai departe în pădure, cărarea urcă și coboară în ritm destul de sacadat, până copacii se dau la o parte și ieșim pe altă pajiște verde. Cât vezi cu ochii, un verde smarald de nu te mai saturi să privești.

În stânga, cineva a amenajat câteva iazuri micuțe, artificiale, lângă care a așezat stupi de albine. În dreapta, pe un deal, o biserică veche, împrejmuită cu un zid înalt ca o cetate medievală își aruncă turnul cu ceas spre cer. Îmi aduce cumva aminte de bisericile de acasă, deși cea de azi nu le seamănă ca stil. Probabil o fi ideea de liniște și pace a locului, îmi spun, în timp ce mă grăbesc să îi ajung din urmă pe Maya și Marcell.

Ii regăsesc la un pod solid de lemn, aruncat de-a curmezișul peste Attel, un râu cam ca Barcăul ori Someșul Mic. Cred că în mod normal, apa ar fi limpede, dar acum e tulbure și vijelioasă, semn că o fi plouat undeva în amonte. Trecem podul, la capătul lui e amenajat un loc de popas. Totul e curat, deși bicicliști și turiști pe jos trec constant pe lângă noi de când am dat de Attel.

Casa Zâmbăreață

Noi nu ne oprim, documentarea online fe dimineață ne-a zis că am ajuns aproape de Casa Zâmbăreață și suntem curioși să o vedem. Urcăm așadar o colină și o avem în față. E chiar zâmbăreață, ochioasă și cu biciclete sprijinite de ea. Ușă nu are, înăuntrul ei este gândit ca o încăpere cu trei pereți (unul lipsă) și oferă nu doar loc de popas, cu o masă și bănci, ci și o sumedenie de informații despre arbori și viața lor. O ditamai secțiune de trunchi, mult mai mare ca roata unui car, își spune povestea în câteva fraze scrise pe o tăbliță. Copacul căruia i-a aparținut a avut 134 de ani și a fost tăiat în 1875. Stau și cuprind cu mintea numerele și nu pot să nu mă simt infinit de mică și insignifiantă. O altă secțiune de trunchi, un stejar de data asta, spune o poveste la fel de copleșitoare: în 1900 a fost o ghindă, când diametrul a fost de 5 centimetri a izbucnit Primul Război Mondial, când a fost de 10 centimetri – al Doilea Război Mondial, când era deja un stejar numai bun de luat în brațe, s-au pus bazele Uniunii Europene, câțiva centimetri mai târziu s-a înființat prima grădiniță catolică în zonă și tot așa, până când stejarul a fost tăiat în 2014. Mie și lui Marcell ni s-a făcut pielea de găină citind, este absolut fantastică viața unui copac și e un sacrilegiu să tai pădurile cu nonșalanța cu care te duci la frizer. Doar părul crește la loc, pădurile și codrii nu, cel puțin nu dacă îți bați mereu joc de ei și nu te gândești și la plantat și regenerare.

Dar asta e o altă poveste despre care vreau să vorbim data viitoare. Între timp, vă zic că Maya era preocupată să descopere toate obiectele cioplite în lemn și expuse în Casa Zâmbăreață. Când a fost sigură că le-a găsit pe toate și cu promisiunea unei noi comori ce așteaptă pe traseu, am pornit mai departe.

Brotacul săltăreț

De data asta, poteca s-a afundat în pădure, ținând malul râului ca un prieten de nădejde. La un moment dat, o tăbliță ne-a informat că am ajuns pe teritoriul broaștelor, al brotacilor și al șopârlelor și că ar fi bine să căscăm ochii dacă nu vrem să îi călcăm pe coadă. Nu a trecut mult și pe cărare am dat peste un brotac mic, maroniu, care sărea tacticos, cu scopul precis de a ajunge în iarba de la marginea cealaltă a drumului. Bucuroasă nevoie mare de întâlnire, Maya l-a urmărit cu mâinile pe genunchi. Ar fi vrut să dăm și peste o șopârlă, două, dar de ele nu am avut parte.

Poate data viitoare.

În loc de morală ori tâlc

Drumeția de azi a fost savuroasă și cei circa 7 kilometri au fost o plăcere de zile mari. Bine, pe mine mă încântă orice întâlnire cu pădurea și îmi încarcă bateriile instant, dar serios, dacă nu ați ajuns sub umbra codrului vara asta, vă sfătuiesc să încercați.

România are atâtea păduri absolut îmbietoare și ai nevoie de puține lucruri la purtător: un rucsac pentru apă, sandvișuri și niște fructe, încălțăminte trainică în picioare și ceva să îți protejeze capul de soare (da, e umbră în pădure, dar sunt și locuri expuse soarelui și e bine să fii pregătit) și ceva dram de curiozitate și bună dispoziție. Ce te sfătuiesc să nu iei, că sincer poți fără: grătarul cu 5 kg de carne și cârnați și lada de bere. Dacă ai poftă de grătar, îl poți face în bucătăria proprie. Ah, nu are același gust ca ăla făcut în pădure? Well, eu zic că nu e capăt de lume asta și nici nu se moare. Dar dacă o să continuăm să tratam pădurea ca pe bucataria și sufrageria proprie, sunt sigură că ea moare. Și știți ce vom avea apoi? Doar un sac cu amintiri pentru copiii și nepoții noștri și, în loc de copaci, secțiuni de trunchi cu înscrisuri: “Aici a fost cândva o pădure, dar Gicu și Tanțica au ținut morțiș să facă grătar”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *