În satul Sârbi, la numărul 164, biserica de lemn e, încă, o punte între lumea de aici și ideea de divin

Gemulețele ăstea mici ale bisericii de lemn din Sârbi, cele care dau înspre portița de intrare, par mai mult niște ochi decât geamuri, poate datorită cerului reflectat de sticla ferestruicilor, ori poate datorită unei imaginații prea bogate. Oricum, efectul este același, cu semn de întrebare: ”Și, dacă mă vede, ce vrea să-mi spună?” Iar ca să poți să asculți ceea ce vrea să-ți spună, trebuie să te apropii. Nu doar cu trupul, ci, mai ales, cu sufletul. Cum poți să te apropii cu sufletul? Lăsând la o parte rațiunea, lăsând la o parte explicațiile, lăsând la o parte ochiul critic însetat de despica firul în patru, și ascultând, dacă poți, poveștile care de peste 250 de ani au făcut ca lemnul bisericii de lemn să prindă viață.

Un mesaj pe facebook. La Sârbi, via Tusa

Am primit pe pagina publicației, de ceva vreme, prin februarie, un mesaj de la cineva pe care îl cheamă Lucian, în care mi-a trimis o poză cu biserica din Sârbi. Atât. Fără alte cuvinte, doar o fotografie. Și m-a intrigat mesajul ăsta fotografic, iar asta nu pentru ceea ce se vedea în poză, pentru că, în sutele de drumuri făcute prin Sălaj, am ajuns la multe biserici de lemn, și așa, la prima vedere, toate seamănă între ele. Și atunci, de ce să-mi trimită mesajul ăsta, doar o poză și atât?

Acuma, ca să ajungi la Sârbi, mergi înspre Sâg, iar de acolo, de la semnul care arată înspre biserica de lemn monument istoric, o iei la stânga și, după vreun kilometru, ajungi în Sârbi. Asta pentru majoritatea oamenilor. Noi am mers întâi la Tusa, am făcut vreo patru kilometri pe jos, pe vale și pe culmea dealului, apoi, după trei ore de umblat pe coclauri, din vârful dealului de cum ieși din Tusa, am luat-o la dreapta, către satul Sârbi. Asta după ce am făcut o pauză de privit în jur, la peisajul cald, așezat, pitoresc al locurilor ăstora foarte frumoase din Sălaj.

”Săru’ mâna, tanti”, m-am îndreptat zâmbind către femeia care venea alene pe drum, înspre noi. ”Pe aici, dacă tot mergem înainte, ajungem la biserica de lemn din Sârbi?”

”Api, bine meri, că și io tăt de acolo vin, da’ de la beserica aia nouă, că-i sărbătoare”, se oprește femeia să-mi răspundă. ”Da’ cam pe unde vine, din partea asta, pe dreapta ori pe stânga drumului?” ”Țucu-te?”, vine răspunsul întrebare, oarecum nedumerit al femeii, așa că o iau mai simplu, gesticulând larg, din mâini: ”Adică pe partea asta?”, întreb aruncându-mi brațul drept înspre marginea drumului, ”ori pe partea astalaltă de drum? Știți ce, mă lăsați să vă fac o poză?” ”Api, țucu-te, dacă tăt m-ai prins, cum numa’ nu? D’api o iei încolo, cătă vale din sat, de pă uliță, cum ar vini, și apoi o iei tăt înapoi, încoacelea, că cum ar vini, pân vale. Dacă nu-i găsi-o, mai întrebi, că a hi careva să te îndrume. Io mă duc cătă casă, că nii acolo stau io. Vezu-o-ai casa ceie sângură de pe deal? Acole stau io”, îmi arată femeia o căsuță de pe celălalt deal, tocmai în Tusa. ”No, amu știi pă unde? Meri ‘nainte, pă drum, api tăt de-a încoacelea, pân vale.”

Sincer, tot zâmbind și ascultând-o vorbind, privind-o cum gesturile simple, dar pline de viață, încearcă să completeze spațiile lipsă din indicațiile ei, n-am prea înțeles, tot ce mi-a rămas în minte a fost că, după ce ajund în sat, trebuie să o iau, cumva

Prin vale

Am lăsat mașina chiar lângă vale, și asta pentru că îmi place să fiu aproape de lumea prin care trec, iar asta nu se poate face din mașină. Apoi am luat-o pe jos, prin vale, pentru că așa mi-a spus femeia pe care am întâlnit-o pe drumul dintre Tusa și Sârbi. Totuși, chiar prin vale, așa?

Am mai întâlnit o femeie, am întrebat-o ce și cum, iar răspunsul a fost: ”Tăt pân vale ‘nainte.” Bine, prin vale să fie. Și mi s-a părut firesc să fie așa. Adică drumul spre un loc de genul ăsta, care ține de suflet, de spirit sau oricum ai vrea să-l numești, nu poate fi decât așa, prin vale, peste bolovani, prin noroi, peste stânci, niciodată pe un drum asfaltat ori pe trotuare betonate, care distrug, pur și simplu, până și ideea de spiritualitate. Iar asta pentru că în locuri de genul ăsta ar trebui să ajungi nu pentru că e drumul bun, pentru că poți să mergi comod, cu fundul în mașină, ci pentru că vrei să ajungi acolo. La fel ca drumul ăsta, din Sârbi. Drum care curge, la propriu, prin apa văii, acolo unde e aproape pustiu, doar două femei în vârstă stăteau pe iarbă, povestindu-și zilele. După ce ne-au confirmat că mergem bine, că biserica de lemn e imediat pe dreapta, am plecat mai departe și am ajuns la locul cu pricina.

Îmi sînt atât de dragi oamenii ăștia simpli.

Foc pe băț

Am văzut gemulețele ălea ca niște ochi imediat cum am dat cu ochii de bisericuță. Și m-am îndreptat într-acolo. Apoi, încet, am trecut, de mai multe ori, pe lângă pereții de lemn, oprindu-mă și încercând să ascult, atingând lemnul vechi, căutând cu privirea urmele timpului, acele urme care pot să spună ceva. Și nu mă refer la inscripția de pe portița de la intrare, acolo unde era scris ceva ce n-am reușit să descifrez ce vrea să zică. Și nici nu m-a interesat, nu din lipsă de curiozitate, nu din lipsă de interes, ci de dragul poveștii. Fiindcă nu documentarea ”profesionistă”, nici explicațiile temeinice și bazate pe argumente de necombătut fac ca lumea asta să fie frumoasă, ci poveștile, oricât de naive ori lipsite de fundament științific ar fi. Așa că, atunci și acolo, traducerea, de dragul poveștii, poate fi oricare, în funcție de imaginația fiecăruia, cum ar fi, de exemplu: ”Cel care se va urca până în dreptul geamurilor-ochi și va privi dincolo, va primi în dar o mantie fermecată care îl va putea face să zboare.”

Am urcat, cu grijă, până în dreptul gemulețelor, acolo unde, cu mâna streașină, mi-am lipit fața de perete, privind dincolo, spunând, șoptit, să se audă doar acolo unde poate să însemne ceva ”vreau să fie bine, vreau să fie mama sănătoasă”. Nu ca o rugă, ci ca o dorință la vedere, pentru acel ceva care mă poate auzi chiar și așa, șoptind. Iar șoaptele acelea, reflectate cumva de lumina care răzbătea pe lângă mine prin locul rămas liber în ferestruică, m-au dus înapoi în timp, acum mulți ani, când, de mână cu mama mă îndreptam către o mănăstire din Moldova, acolo unde eram la bunici, în vacanță. Acolo unde am văzut un călugăr, în fața intrării, aprinzând o lumânare, lucru care m-a făcut să casc ochii mari, a mirare. ”Ce e aia, Călin, știi ce e aia?”, m-a întrebat mama, arătându-mi lumânarea din mâna călugărului. Călugărul și-a îndreptat privirea înspre băiețelul care de abia știa să vorbească, curios să audă răspunsul la întrebare. ”E foc pe băț”, am răspuns, mirat cum de flacăra aia poate să stea pe un băț, fără să zboare. Adică cine, din ce poveste, ține focul, așa, pe un băț?

M-am întors înapoi, la cel care stătea pe vârfurile picioarelor, lipit cu fața de peretele bisericii de lemn din Sârbi. Focul pe băț s-a așezat la loc, în filele istoriei vieții unui om care, de când a apărut, refuză să creadă că ceea ce se vede, că ceea ce ni se spune că ar fi totul, e doar atât. Și pentru că, din adânc, dinăuntru, ceva mă face să cred că există și altceva decât atât, am mai șoptit o dată a dorință, apoi am coborât de pe peretele de lemn.

Peste 250 de ani de istorie și credință

Biserica de lemn din Sârbi, așa cum scrie pe Wikipedia, ”a fost ridicată, așa cum se poate citi din inscripția de pe portalul de intrare, în 1760”, iar picturia murală din interior e din 1824. Adică 256 de ani de istorie. 256 de ani pe care îi trădează pereții vechi, portița cu inscripție ori coloanele ornamentale ale tindei. Și tot pe Wikipedia scrie că ”turnul neobișnuit al bisericii a fost distrus în anul 1956 în urma unui trăznet, care a luat viața clopotarului. După acest eveniment tragic, clopotele au fost mutate într-o clopotniță separată. Doi ani mai târziu sătenii au reparat singuri turnul, scurtându-l. Tot atunci s-a reparat fundația și s-au întărit chetorile. Înainte de revoluție s-au bătut scânduri în jurul bisericii în partea de jos și s-au pus podele noi în biserică.”

Că a fost restaurată, se vede, însă toate ăstea s-au făcut încercând să se păstreze totul cât mai aproape de cum a fost construită, inițial, biserica din Sârbi. Iar asta, poate, datorită celui care s-a ocupat de asta, și anume arhitectul Niels Auner, unul din puţinii specialişti din România în restaurarea bisericilor de lemn, cel care a restaurat peste 100 de biserici, în încercarea de a salva ceea ce se mai poate salva din spiritualitatea poporului ăstuia. Și, până acum, biserica de lemn din Sârbi mai păstrează în interiorul ei, și chiar și în jur, ca un fel de ecou al lemnului pereților, partea aia numită spiritualitate, partea aia care vorbește despre locurile ăstea și despre cei care au locuit, și mai locuiesc, încă, aici. Aici unde nu au ajuns binefacerile care au dat la o parte, printr-o simplă semnătură pe un proiect, toată istoria unor biserici vechi de lemn din Sălaj, de dragul turismului, cică, înlocuind spiritualitatea cu asfaltul și betonul.

Prin vale, înapoi

Mai știți cum miroase pe ulițele satelor a mâncare, atunci când e vremea mesei? Așa mirosea pe drumul de întoarcere, atunci când, trecând prin aceeași vale ca atunci când am venit, mirosul de mâncare gătită pe soba cu lemne umplea aerul din jur. Și, tot adumecând, am coborât, odată cu firul de apă al văii, către locul unde lăsasem mașina, bucurându-mă că drumul ăsta a rămas așa cum e, iar ”binefacerile” proiectelor de succes nu au ajuns și aici. Pentru că în locuri de genul ăsta ar trebui să ajungi nu pentru că e drumul bun, ori pentru că poți să mergi comod, cu fundul în mașină, ci pentru că vrei să ajungi acolo. La fel ca drumul ăsta din Sârbi care duce la numărul 164, acolo unde biserica veche de lemn mai e, încă, o punte între lumea de aici și ideea de divin.