Însemnări de lângă inima pădurii

Inima pădurii. Așa am văzut-o, ca fiind inima pădurii. E drept, fiecare vede ceea ce vrea să vadă, în orice și referitor la orice. Și probabil că pentru cei mai mulți, inima pădurii, cea pe care am văzut-o eu, ar fi doar o scobitură în trunchiul unui copac. Asta dacă ar fi observat-o. Deși cred că pădurea nu-și lasă inima la vedere pentru oricine. Ci doar pentru cei care, la rândul lor, își poartă inima la vedere.

Primul impuls a fost să-mi lipesc urechea de trunchiul copacului, să-i ascult bătăile inimii. Însă, pe când mă aplecam către inima pădurii, amintirile m-au luat pe sus, într-o călătorie prin timp, acum câțiva ani.

Ca în fiecare zi, la 7 dimineața fix eram la spital, în Cluj, acolo unde tata era internat. Eram printre primii care ajungeau acolo, eu și cei din personalul medical. Când intram în salon, toți cei de acolo se bucurau. Și nu oricum, ci la vedere: ”A venit Călin…!”

Nu știu de ce se bucurau așa. Poate pentru că aveau nevoie de cineva care să le aducă aminte de cum era înainte de a fi bolnavi. Ori poate pentru că eu le zâmbeamn tot timpul, chiar dacă de abia îmi stăpâneam nodul din gât. Ori pentru că le povesteam te miri ce, ca să le mai iau mintea de la boală, de la durere. Ori poate pentru că eram asistentul lor medical personal, îngrijindu-i pe toți, cu orice aveau nevoie: le îngrijeam rănile de la atâtea perfuzii, îi ajutam să se ridice, făceam exerciții fizice cu ei, să-i ajut să-și revină cât de cât… Așa că, de cele mai multe ori (dacă nu le ziceam că la asta nu mă bag) nici măcar nu mai chemau asistenta, spunând că dacă sunt eu acolo, nu mai e nevoie de altcineva.  

De la bun început, infirmierii și asistentele, ba chiar câțiva dintre medicii rezidenți, mi-au atras atenția asupra asistentei-șefe: ”Când o vezi că vine, te dai la o parte, te faci nevăzut, că altfel ne scoate pe toți afară. Asta e mână de fier. Și în niciun caz să nu comentezi dacă spune ceva. Faci ce îți zice, și atât.”

Am învățat lecția din prima zi. Când venea ”șefa”, parcă intrau toți în pământ. Știam că la 7 și 2, 3 minute e acolo, așa că mă lipeam de perete, aproape în poziție de drepți, așteptând cuminte să treacă prin fața mea, pe hol, către biroul ei. Și, sincer, o admiram pentru felul ei sincer de a fi, arătându-se așa cum e, fără a juca teatru ca să se pună bine cu ceilalți.

După câteva zile, în timp ce îi plimbam prin salon când pe unul, când pe altul dintre cei bolnavi, am uitat de procedura standard, aceea de a mă face nevăzut. Mi-a atras atenția privirea celorlalți, toți fiind cu ochii la ușa din spatele meu.

M-a trecut un fior rece pe șira spinării: ”Șefaaa…”.

Am ieșit afară din salon încercând să nu o privesc în ochi, și m-am lipit de perete. Asistenta-șefă s-a oprit în fața mea.

– Tu!

Am căscat ochii mari.

– Tu! Am văzut ce faci. Și asta în fiecare zi!

M-am resemnat rapid. Asta e, mă scoate afară. Am dat să plec, când m-a oprit vocea ei fermă.

– Stai! Unde pleci? Ți-am zis eu să pleci?

M-am oprit, și după privirile mirate, contrariate ale personalului medical care asista la scenă, mi-am zis că până aici mi-a fost, nu mă mai lasă în salon.

– Crezi că doar voi sunteți atenți la mine? Și eu sunt atentă la voi toți. Te-am urmărit din prima zi când ai ajuns aici înaintea mea. Am văzut cum îl îngrijești pe tatăl tău. Am văzut cum îi îngrijești pe toți ceilalți.

M-am știut cum să reacționez. Adică, asta ce înseamnă, că e de rău sau dimpotrivă? M-au lămurit cuvintele șefei.

– De mâine vii și lucrezi pentru mine.

Am zâmbit.

– Nu râde, m-a privit asistenta în ochi. Vorbesc foarte serios. Nu mă interesează ce faci, dacă ai sau nu serviciu. De mâine te angajez aici. Ești ceea ce vreau eu să fie un asistent medical. Doar să vrei. Dacă vrei, mâine dimineața vii aici și începi lucrul.

Sincer, m-a bătut gândul să îi accept propunerea. Întotdeauna mi-am dorit să pot să vindec, iar dacă asta mă ducea către a vindeca, de ce nu? Însă trebuia să am grijă de tata, după ce îl duceam acasă. I-am zâmbit asistentei-șefe. A înțeles ce am vrut să spun, chiar și fără cuvinte. De atunci, pentru toate celelalte zile cât am fost acolo, de dimineața până seara, mi-a zâmbit de fiecare dată când ne întâlneam. Ea, ”mâna de fier” care nu zâmbea niciodată. Ăsta era felul ei de a-și lăsa inima la vedere în fața mea. La fel ca pădurea, cea care și-a așezat inima în dreptul meu. Poate că ăsta e felul inimilor de a se recunoaște între ele. Cele care își împart bătăile în crâmpeie de iubire, indiferent ce-ar înseamna asta.  


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Câmpurile obligatorii sunt marcate *