Artist nu devii ca urmare a educației ori a studiului și exercițiilor practice. Artist te naști, talentul de a da viață creațiilor tale îl primești odată cu apariția ta pe lume. Ion Pop s-a născut artist, un artist care are acea genialitate pe care a avut-o Brâncuși, o genialitate care și-a pus amprenta asupra lucrărilor lui, și care transpare în înșiruirea de puncte care creează liniile desenate parcă în spațiu, linii care, bătute în fier forjat, au dat naștere unor sculpturi, unor creații ”transparente”, așa cum le numește artistul, cu adevărat geniale. Și, indiferent că ești un simplu privitor ori, la rândul tău, un artist, nu ai cum să nu te minunezi, la propriu, de liniile ăstea de fier care par agățate de cer.
”Să vii, Călin, pe la noi, să mai povestim”, mi-a spus când ne-am întâlnit pe stradă, și chiar dacă timpul pare că o ia la fugă, atunci când îți propui să faci ceva, totuși, nu ai cum să nu stai de vorbă cu acest artist plastic sălăjean deosebit, unic nu doar în Sălaj. Așa că m-am făcut că nu văd cum timpul o ia după colț și m-am dus la Ion Pop acasă, acolo unde, stând pe un scaun, lângă plăcintele pregătite pentru mine (și pe care le-am și luat cu mine acasă, la plecare), l-am ascultat vorbindu-mi, răspunzându-mi la întrebări. Întrebări pe care le-am pus de-a valma, într-o încercare de a afla cât mai multe de la el, și nu neapărat pentru a face obiectul articolului de față, ci pentru a-mi satisface setea de a cunoaște mai multe despre artistul de geniu sălăjean, cel care, chiar și așa, genial fiind, pare că trece neobservat.
Acasă la Ion Pop
A spus că nu vrea poză, și i-am respectat dorința. Însă întrebările…
Și, totuși, de ce, de unde, de când sculptură, deși nu e doar sculptură, în fier forjat?
Asta n-am știut-o nici eu, decât la 55 de ani. Eu am dat (examen de admitere n.r.) la Andreescu de două ori, dar acolo, ca să intri, trebuia să dai de vreo șase ori, și pregătiri serioase, că erau locuri puține. Și n-am avut voința aia ca să dau până intru. Eu… nu acceptam umbră, penumbră, lumină, e prea multă poveste. În capul meu era că orice lucrare, înăuntru, are întuneric, și trebuie să o șlefuiești până dai de lumină.
Și liniile, liniile ăstea pe care le desenați… în aer, de unde vă vin, adică… de ce linii?
În concepția mea e că o linie se face din foarte multe puncte. Și… lucrările mele sînt transparente, te uiți prin ele. Nu-i o grafică, chiar dacă toți zic că-i o grafică în spațiu. E… știi, un an de zile am lucrat în răchită, mergeam la Someș și luam salcie, răchită, și am învățat foarte mult de la răchită. Uite, asta, lucrarea asta o mai am pe aici, acasă, o vezi?
Am luat în mână acea lucrare și am rămas fără cuvinte. Acea ”sculptură” (am pus cuvântul între ghilimele pentru că e mai mult de atât), nu foarte mare, pare că a captat înăuntru toate sălciile Someșului și le-a transformat în chipul acela ciudat, dar viu, care îl reprezintă pe Moise, și pe care îl țineam în mână privindu-l cu ochii larg deschiși. Și, la fel ca și lucrarea din mâna mea, mai sînt peste o sută altele, care au rămas ”ascunse” în casa de la țară a artistului. Iar lucrările ăstea, la fel ca cele din fier forjat, ar putea foarte bine să umple o sală de expoziție, lucru care, absolut sigur, în altă țară, acolo unde arta, cultura au un loc important în societatea oamenilor, ar fi, așa cum s-ar și cuveni, în lumina reflectoarelor. Pentru că geniul, indiferent de domeniul în care se manifestă, merită și trebuie apreciat ca atare.
Ați învățat de la răchită… Despre artă, despre viață?
Da, am învățat cât îmi dă voie să o îndoi, că are și ea o limită. Cât de mult poți ”îndoi” ceva, pentru că, dacă îl soliciți prea tare, se rupe. Și, tot lucrând cu salcia un an de zile, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva, că lemnul e fragil, și-atunci am început să lucrez cu ”sârma”. Orice lucru de pe pământul ăsta are o limită. Se ”îndoaie” până la un anumit punct, pe urmă se rupe, la fel ca viața unui om. În viață toate lucrurile au un punct critic, nu trebuie forțate, trebuie să fii atent să nu se rupă.
”Eu atunci am simțit că-s om, când am știut cum să pun liniile ăstea în metal”
Lucrările lui Ion Pop nu înseamnă doar fier forjat. Întâi și întâi e desenul, care, zice el, e cel mai important. De acolo pleacă totul. Și, în casa de la țară, de la Căpâlna, sînt sute de desene, cele care au mai rămas, pentru că multe dintre ele s-au pierdut. Acolo, la țară, unde s-a izolat de lume vreme de mulți ani, urmându-și chemarea artistică, sute de opere au prins viață, unele fiind împrăștiate prin orașele unde a expus (mult prea rar față de valoarea lucrărilor în sine), altele rămânând ascunse în șura unde au apărut. Și tot ascultându-l, cu vorba simplă, l-am văzut pe el, omul căruia îi place să învețe, să creeze, să treacă dincolo de convențional. Un autodidact în adevăratul sens al cuvântului.
Am acasă, la țară, multe desene pe care am vrut să le așez în fier, dar nu prea mai pot face, m-am îmbolnăvit. Știi, Călin, unele lucrări sînt o surpriză pentru mine, cum am ajuns acolo.
Adică ați lăsat imaginația să o ia înainte și v-ați luat după ea…
Da, da… Și mă miră încă. Uite, vezi lucrarea asta ( și îmi arată o pictură de pe perete, care reproduce una din sculpturile lui în fier forjat), e ilogic, capul ăla nu are cum să stea așa, plus că i-am făcut și un nas mare, ca o ironie, se confundă cumva cu spațiul. Și nu are nimic cu realitatea.
Știți, eu mă uit în jur, la ceea ce se numește acuma artă, și mi se pare că ceva s-a pierdut, parcă arta nu mai e artă. Ori poate mi se pare, dar e ca și cum arta, adevărata artă, cea care înseamnă creație pură, începe să dispară.
Păi, știi, majoritatea artiștilor, și cu atât mai mult acuma, se inspiră de undeva, fură ideile altora, mai ia de acolo, mai adaugă aici… Artistul nu-i el, de-a întregul. Din păcate, se întâlnesc tot mai des semianalfabeți în artă.
Eu, în arta mea, nu spun toată povestea, eu colaborez cu privitorul, îi dau posibilitatea să completeze ce n-am făcut eu. Adică nu-i dau privitorului mură în gură, eu vreau să își folosească imaginația. Eu încerc ca lucrarea mea să aibă ceva deosebit. Uite, ca și lucrarea asta, rufele ăstea care stau la uscat, nu le-am agățat de sârmă, ci le-am așezat, cumva.
Acuma, nu știu cum să pun întrebarea altfel, așa că vă întreb direct: ce-l face pe om artist?
Eu am făcut monumente funerare. Apoi, când am știut ce vreau să fac, unsprezece ani m-am ocupat numai de asta, treaba asta cu fierul forjat. Ziua lucram cât era lumină, apoi, seara, desenam. Zeci de mii de desene, dar multe le-am băgat pe foc. Nu mai știam cum trece timpul. Pentru mine, Călin, e un miracol, cum se nasc lucrările ăstea. Adică, eu nu am o minte așa de luminată ca să știu să fac așa ceva. Când am descoperit că am un milion de linii în cap și știu unde să le pun, unsprezece ani am lucrat foarte mult, cu forja, bătând fierul. Călin, acuma să-ți spun ceva: o persoană, ca să facă artă, trebuie să devină om. Eu atunci am simțit că-s om, când am știut cum să pun liniile ăstea în metal. Dacă nu devii om, înăuntrul tău, tu cu tine, nu poți face nimic. Când devii om, spiritul se schimbă.
Am vrut să-l întreb de und-i vine inspirația, dar auzindu-l, m-am oprit. Pentru că mi-am dat seama că nu mai era nevoie să-l întreb, pentru că omul ăsta care reușește să creeze lucrările ăstea geniale, în simplitatea lui de bun-simț, mi-a răspuns deja. Nu-și atribuie meritul pentru ceea ce face, încercând să pară mai mult decât e (un lucru atât de rar în lumea asta infatuată până la refuz), și poate tocmai de aceea ”inspirația” cu care a fost înzestrat îl face cu atât mai special. Un artist special, care mergea o dată pe săptămână la Dej, să-și cumpere de mâncare, restul timpului fiind doar el și arta lui de geniu. Și am rămas cu mărul copt, pe care tocmai îl luasem de pe tavă, și din care mă pregăteam să mușc, în mână, uitându-mă la picturile de pe pereți, la monitorul calculatorului, acolo unde pe site-ul artistului www.ionpop.ro, lucrările lui așteaptă recunoașterea, o recunoaștere pe care puțini o merită așa cum o merită Ion Pop.
Se tot vorbește de promovarea județului. Ion Pop, artistul sălăjean de geniu, înseamnă chiar mai mult de atât, înseamnă promovarea culturii nu doar dinspre Sălaj înspre restul țării, ci chiar dinspre România înspre restul lumii, pentru că artiști de genul lui, al căror talent e atins de genialitate, nu apar foarte des pe lume. Trebuie doar ca cineva, cei care pot face asta, să înțeleagă că oameni de genul lui ion Pop sînt o valoare nu doar atunci când nu mai sînt printre noi, ci, mai ales când sînt aici, când amprenta lor e vie, nu doar o amintire care să dea bine prin broșuri ori conferințe de specialitate.
Omul ăsta special e aici, printre noi. Și ar trebui să fie prețuit la adevărata lui valoare.
Din respect pentru arta lui deosebită, originală, unică.
