Cu un izvor nesecat, Fântâna lui Menumorut din Mălădia dăinuie de peste un mileniu

Între două dealuri, pe pășune, la hotarul satului Mălădia, există o fântână cu un izvor nesecat. I se spune Fântâna Menului. Sau cum mi-a spus o femeie, Emilia, pe care am întâlnit-o în sat, fântâna lu’ Menu lu’ Morutu. La fântâna asta dintre două muchii de deal, pe vremuri, zic bătrânii satului, venea un mare luptător, care poposea aici să se odihnească. Luptătorul ăsta vestit de pe vremuri, se pare, nu era nimeni altul decât Menumorut, unul dintre primii voievozi români consemnați în istorie. De ce i se spune Fântâna Menului și nu Fântâna lui Menumorut? Asta se întreba și Vasile Vetișanu, în a sa carte despre Șimleu. În mod firesc pentru cineva a cărui curiozitate bate până hăt-departe, am luat drumul Mălădiei, să văd la fața locului despre ce e vorba. Nu că aș fi putut găsi cine știe ce rămășițe ale istoriei ori să fi aflat cine știe ce informații, că a trecut atât de mult timp de atunci, încât cine să mai știe? Dar, măcar așa, ca să văd fântâna asta cu izvor nesecat.

La Mălădia, prin altă Mălădia, care, de fapt, nu-i Mălădia

Deși poate părea de neînțeles intertitlul de mai sus, nu-i. Cum așa? Păi, să vă lămuresc. La 15 kilometri de Șimleu Silvaniei, cum treci de Uileacu, la marginea drumului apare o pancartă pe care scrie mare, să se vadă, Mălădia. Și, până să apuc să îmi dau seama că sunt în Mălădia, am și trecut de sat. Ori, cel puțin, o altă pancartă de la marginea drumului îți dădea de înțeles asta. Așa că am întors mașina și am mai dat o tură prin Mălădia, care, ce să vezi, s-a terminat la fel de repede ca atunci când am venit din sens opus. Adică, tot cu privirea când în stânga, când în dreapta, după oareșce drumuri laterale, care să mă ducă către fântâna cu pricina, hop, am ajuns din nou la pancarta de la capăt de sat. ”Nu se poate, doar scrie mare că asta-i Mălădia. Cum să fie asta tot, unde-s drumurile către dealuri, către pășune?”, m-am întrebat cu voce tare, și am mai dat o tură, trecând pe lângă mașina poliției, care stătea de veghe, poate prinde ceva șofer care merge mai repede decât e voie. Nu știu ce s-or fi gândit ei, văzându-mă cu privirea când la dreapta, când la stânga, numai în față, la drum, nu, însă, sigur, eu eram pe cale să scap o înjurătură printre dinți. Ca să nu o scap, am luat la rând ulițele laterale. Adică două. Și amândouă s-au terminat, brusc, în poarta cuiva. Așa că, pentru a treia oară, am mai trecut printre cele câteva case aflate între pancartele pe care scrie Mălădia. Atâta tot că, de data asta, mânat de curiozitate, am mers mai departe. Și, după vreo două, trei minute de mers cu 40 la oră, am văzut la stânga un drum nu de multă vreme asfaltat. Am trecut de drumul de care vă zic, nu de alta, dar bucuros că ”Aha, poate o fi ăsta drumul!”, am uitat să mai și virez la stânga.

M-am întors după vreo câteva sute de metri, acolo unde am putut întoarce mașina. Și, de data asta, n-am mai ratat drumul. Și am ajuns, trecând printr-o zonă cu peisaje superbe, într-un sat. fără pancarte la marginea drumului, fără nimic care să-ți spună unde ești. Mai mult ca sigur, asta înseamnă că sunt în Mălădia. Cea adevărată. Cealaltă Mălădia, marcată ca atare pe drum, și prin care am trecut de trei ori, nu e Mălădia, ci Sorușa. Sau, cum spune Emilia, femeia pe care am întâlnit-o în sat: ”Aceie-i Sorușea. Așe-i zâce”.

Fântâna Menului. Sau Făntâna lui Menumorut

Am găsit fântâna acolo unde mă așteptam să o găsesc, conform informațiilor pe care le-am primit de la Iasmina, voluntar la Centrul de Informare și Promovare Turistică din Șimleu Silvaniei, acolo de unde-mi încep toate peripluurile din zonă. Acum vreo două luni, auzind că are cunoștințe în sat, am rugat-o să afle ce și cum. Iar informațiile primite de la ea mi-au făcut căutarea mai ușoară, indicându-mi zona în care trebuie să caut. Altfel, cine știe pe unde ajungeam.

Că fântâna e veche, e ușor să-ți dai seama. Evident, nu e de pe vreme alui Menumorut, doar izvorul care alimentează fântâna e același. Și chiar dacă ți-ar da impresia că e o fântână oarecare, nu-i. Lemnul vechi al cumpănii, felul oarecum strâmb în care ți se înfățișează privirii te duce cu gândul că locul ăsta are ceva. O poveste. Una legată de ochiul de apă din interiorul fântânii.

Nu știu dacă izvorul e, așa cum se spune, nesecat, și nici n-am băut din apa fântânii, nu de alta, dar era cam tulbure, așa că mi-am pus setea în cui. Însă i-am dat ocolo. De multe ori. Și de fiecare dată parcă mai apărea câte un crâmpei de poveste, chiar dacă asta s-a datorat, într-una din dăți, fluturilor albaștri care stăteau la grămadă desupra pământului îmbibat de apa care se scurgea din halăul de lângă fântână, acolo unde, după urmele din jur, se adapă oile.

Vetișanu spunea că bătrânii cu care a vorbit el – Coratorul, Macriciu și Torjuțu -, ”își aduc aminte cum alți bătrâni, pe care i-au apucat ei, vorbeau, deseori, de un luptător mare ce ar fi poposit aici”.

Date istorice consemnate spun că voievodul Menumorut s-a retras, după bătălia cu oastea lui Arpad, spre Supur, Bobota, și, apoi, prin Mălădia, spre Zăuan, iar de aici, la Biharea. Pe drumul de pământ a trecut oastea lui Menumorut și s-a oprit la izvorul de apă, care a rămas, de atunci, ”Menu”. Sau Fântâna Menului.

Dacă e fântâna lui Menmorut, de ce să i se spună fântâna Menului? E o întrebare firească. Însă la fel de firesc e și răspunsul, care ține de felul cum se vorbește la țară, unde se prescurtează cuvintele, așa cum a subliniat și Vetișanu în cartea lui: ”Mălădianul nu-ți înșiră toate cuvintele despre un lucru. El zice ‘mă duc pe Casa Moșului’, nu ‘mă duc pe Dealul Casa Moșului’, gândind mai concis și mai direct”.

Pe de altă parte, însă, dacă citești puțin despre

Cine a fost Menumorut,

afli informații care tind să clarifice, oarecum, de ce ”a Menului”, și nu ”a lui Menumorut”.

Menumorut (în original Menumorout, în maghiară Ménmarót) a fost menționat în cronica notarului Anonymus, notarul anonim al regelui Béla al III-lea al Ungariei (1173-1196), autor al cronicii maghiare Gesta Hungarorum, scrisă pe la 1200 pe baza unor izvoare anterioare. Forma actuală “Menumorut” este cea pe care Anonymus o folosește în cronica sa , dar “Menumorout” a fost nepotul lui “Morout”, duce în Bihor , iar traducerea corectă ar putea să fie Menu Morout , adică Menu al lui Morout. Sau, așa cum spun bătrânii din sat, Menu a lu’ Morutu.

Ducatul, voievodatul lui Menumorut se întindea în Crişana, cu centrul situat la Biharea (Bihor).

Conform lui Anonymus, ajunși în fața Bihariei, ungurii au auzit că ducele Menumorut a fugit cu soția și fiica sa în pădurea Igfron. Ungurii, după ce au asediat timp de 12 zile Biharia, au umplut șanțurile cetății. Văzând vitejia ungurilor, soldații s-au predat și au deschis porțile lui Usubuu și Veluc. Menumorut, auzind acestea, a trimis daruri cuceritorilor, iar  în schimbul păcii a dat-o pe fica sa lui Zultan, fiul lui Arpad. Auzind acestea, Arpad s-a bucurat că fiul său va avea o soție, iar Menumorut a recăpătat Cetatea Biharia. Menumorut a murit fără un copil de sex masculin, iar ducatul său a fost integrat Ungariei pe cale matrimonială: ‘’Menumorut a murit în al doilea an fără fiu și a lăsat în pace regatul său în întregime ginerelui său Zultan. După aceasta, în anul 907 de la încărnarea Domnului, ducele Arpad s-a dus din această viața lumească’’.

Lângă o superbă poartă maramureșană, de vorbă cu Emilia

N-ai cum să nu o vezi, poarta asta maramureșană și crucea de lângă ea, pentru că-s total altfel decât celelalte porți din sat. Am văzut-o și când am intrat în sat, însă mi-am spus că o să mă opresc acolo la întoarcere. Și am oprit, să o văd de mai aproape și să-i fac niște poze, când am văzut-o pe Emilia (așa cum avea să-mi spună că o cheamă), ieșind din curtea casei sale și îndreptându-se către mine. Sincer, m-am bucurat. Îmi plac foarte mult oamenii ăștia simpli, care te privesc în față, direct, ca și cum te-ar măsura din ochi, și-ți vorbesc la fel.

– Îi faină, cum nu, crucie asta, și poarta, că le-o adus un bătrân, zâce că le-o făcut oareșcare maramureșan. Da tăt degeaba, dacă nu le coată nime de grije, mi-a spus femeia, văzându-mă că mă uit insistent la sculpturile în lemn.

– Da de fântâna Menului ce știți?

– Aceie? Aceie-i avere lu bărbatu-mieu, și-apo d-acolo dint-a lor, or mutat dincoace, pe legheleu Menului. Păntru oi și păntru tăte, c-am lucrat pământul.

– Câți oameni locuiesc în sat? Că n-am prea văzut pe nimeni.

– Vo sută. Case îs, bugăte. Da tăte-s cu brusturi, cu găuri, că nu mai îi nime să le grijască. Lumea s-o dus la temetieu, iară tineretu s-o dus care încotro. Api, știi cum îi? Că di ce-i și casa asta neîngrijită? Că n-o muncit păntru banu ăla, și n-o știu prețui. Io așe mă gândesc. Așe-i? No, zi că nu-i așe.

Cum să nu-i dau dreptate? Și, pe măsură ce dialogul nostru la margine de drum se întindea, o pace din aceea caldă se așeza peste zâmbete, iar râsetele noastre se amestecau cu poveștile.

– Io m-am arăduit cu cuțâtu să culeg sunătoare. Că câteodată mă doare manduliele, îmi spune pe un ton șugubăț Emilia, gesticulând cu un cuțit de bucătărie prin aer, apoi râzând cu poftă. No, dară, api amu ești bătaia calului.

– Da de ce-i zice bătaia calului?, am căscat ochii mari.

– Că ești pă drum, de aia, vine răspunsul femeii, însoțit, ca de ceva vreme încoace, de când ”ne-am cunoscut”, de un râset sincer, lipsit de griji.

– Îi faină viața la țară, așa-i?

– Eee… tăte, tăte, tăte-s altăcum la țară. Și mâncarea-i alta. Da acuma goana după bani îi culmea. Da și până acuma s-o trăit. Liniștit. Să adunau sara oamenii, muierile torcieu, bărbați sfărmau tăt roată-roată câte-un pahar cu vin. Da amu? Nu mere nime la nime. Tătă lume stă acole, cu uăchii-n televizor.

– S-a schimbat lumea…

– S-o schimbat. Da-n rău. Nici neamu nu-i neam. Dară oarecând dacă nu ți-o vinit o cumnată la biserică, api că ce s-o-ntâmplat? Ai mers și o-ai văzut. Amu… Poți muri de o sută de ori. Că nu tie coată nime.

– Păi, și ce-o să se-ntâmple cu satul?

– S-o distruge.

Mi-am dat seama, după vreo jumătate de oră de povești, că nu i-am spus cum mă cheamă. Și, atunci când îmi place cineva, întotdeauna îi spun numele meu. Nu doar în semn de respect, ci mai mult de drag.

– Io-s Călin.

– No. Și io-s Emilia.

Ne-am luat rămas bun ca doi prieteni. Am urcat în mașină zâmbind, ascultând-o pe Emilia vorbind în urma mea:

– No, mă duc și-mi ieu ceva în picioare, că mă tem că m-oi sparge oarecum, tât pă după sunătoare. C-oi culege câteva, că-s bugătie…


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

      REVOLUT: @calinpaval      

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

  1. Foarte fain graiul, îmi place și felul în care e descris… Cât adevăr poate spune un om simplu de la țară…!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *