Înainte de plecarea în cea de-a treia zi a expediției, am stat mai mult de jumătate de oră, în fața locului de cazare, încercând să repar sistemul de prindere al genții de ghidon. Am încercat în toate felurile, cu ceea ce aveam la îndemână. Am stricat aproape toate peticele necesare în caz de pană. Mi-am zis că o să fie de ajuns ca suportul genții să nu se mai tot pleoștească, de îmi ajungea sub ghidon.
Într-un final, după ce am pus petice la greu, am zis că, gata, asta e. Așa am zis. Însă nici n-am pornit bine, că geanta a început să atârne ca un liliac bleg agățat de ghidon. Ce să scot aparatul din geantă ca să fac poze din mers, atunci când vedeam ceva fain? Am încercat de vreo două ori, apoi, după ce era să cad tot trăgând de geanta de sub ghidon, am renunțat.
”Lasă, dacă văd ceva fain, opresc și fac poză”. Îhî… De asta, în ziua asta am strâns vreo 10 poze. Nu că nu ar fi fost ce să fotografiez, dar ”mămăliga lui de geantă” – cum ar fi zis tanti din Liteni, cea ofuscată de camioane, pe care am întâlnit-o în urmă cu o zi -, a fost toată ziua Gigi contra.
Acuma, având în vedere că toată tura a fost una de viteză – am făcut 90 și ceva de kilometri în 3 ore și vreo jumătate -, nu prea ai cum și, sincer, nici nu-ți prea vine să oprești pentru o poză. Doar, așa, din când în când, când îmi mai tăia elanul câte un hop mai mare. Însă în acele momente chiar nu era nimic care să mă facă să scot aparatul din geantă.
Cel mai rău mi-a părut că nu i-am făcut o poză (ba chiar să fi stat la povești) unui biciclist pe care l-am întâlnt undeva pe drumul către Orăștie.
Când l-am văzut, un bărbat de vreo 70 de ani, cu părul și barba lungă albă fluturând în vânt, un zâmbet larg mi s-a așezat pe față. La fel și lui. Și, de-o parte și de alta a drumului, mergând în direcții diferite, a fost de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea, deși atunci ne vedeam pentru prima oară. La fel ca și bicicleta mea, și a lui era una simplă, ticsită de bagaje, dar parcă înaripată. Pentru că era cu suflet.
Mai mult ca sigur, după entuziasmul copilăresc, nu era român. Românii, la vârsta asta, sînt deja abonați la spital. Dar nu pentru că ar fi vina lor, ci pentru că asta le-a spus ”sistemul” că e normalitatea. Întâlnirea cu bărbatul cu barba lungă albă, de parcă ar fi fost un personaj de poveste, mi-a făcut ziua mai frumoasă. Și mi-ar fi plăcut atât de mult să fi stat la o poveste cu el. De ce n-am oprit? Nu știu.
Evident, am făcut și pauze. Nu pentru că aș fi avut nevoie. Etapa asta a fost una în care nu am simțit mai deloc kilometrii, de aici și avântul la pedalat. E adevărat, durerea din piciorul stâng era tot acolo, însă deja eram obișnuit cu ea.
Totuși, pauzele sînt atât de frumoase, chiar și cele de la margine de drum, rezemându-te de balustradă pentru două, trei minute. Ori când te prinde pofta de mâncare. Deci, da, am făcut și pauză de mâncat, atunci când am înfulecat ce mai rămăsese din pizza cumpărată în urmă cu o zi, seara, la Aiud. O pizza din care am mâncat doar o felie, deși atunci când am comandat-o am zis că o dau gata în doi timpi și trei mișcări.
În timp ce mestecam cu poftă, m-am uitat la picioarele mele. Nu, nu așa cum fac cei care merg la sală, când după fiecare set de exercițiu se proțăpesc în fața oglinzii să vadă cât le-a crescut mușchiu’. A fost mai mult un fel de dialog. Ciudat, e drept, dar totuși.
– Voi, picioarelor, sînteți eroii expediției.
– Vrei să zici că io, stângul, mai mult decât dreptul.
– Da de ce tu?
– Păi, de aia, nu mai ții minte cum m-ai forțat în prima zi, pe vântul ăla turbat, de era să nu mai mergem nicăieri?
– Mai țin minte, cum să nu, că doar pe mine mă doare. Mă rog, mă dori…
– Păi, și atunci, nu-i așa că sînt un supererou?
– Ești.
– De care? Spiderman, Superman? N-am mai apucat să îi răspund. Pauza s-a terminat și a reînceput goana pe șosea.
Am ales ca oprire Simeria. Nu pentru că ar fi fost în drum, dimpotrivă, a doua zi trebuia să mă întorc de acolo până la intersecția cu drumul care mă ducea către destinația zilei. Am vrut să revăd parcul dendrologic, acolo unde am fost cu ceva ani în urmă.
Pot să spun, fără doar și poate, că e cel mai frumos parc dendrologic pe care l-am văzut. Totul e atât de natural, cu copaci cu trunchiuri uriașe, ca niște făpturi fantasmagorice. Până și băncile sînt făcute în așa fel încât să pară că au crescut acolo, la fel ca și copacii. Nu mai zic de lacuri, sînt ca din poveste. Și, peste toate, e curat și aranjat, iar atunci când intri acolo, e ca și cum ai intra într-o lume a pădurii ca din basme. E adevărat, țânțarii au dat repede alarma: ”Mâncareeee, mâncareee!” și au dat năvală. Ca norocul, a început să plouă, așa că am scăpat doar cu câteva înțepături.
Una peste alta, parcul dendrologic din Simeria e superb. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Și întâlnirea cu biciclistul cu barba albă. Și, da, monumentul cu aeroplanul lui Aurel Vlaicu.
Și mai e un lucru de spus. Pe când eram în parc, sună telefonul:
– Salut, prietene! Ce faci, pe unde ești?
Cel de la capătul celălalt al telefonului era Remus, un prieten de-al meu. M-a sunat să vadă cum sînt, dacă sînt bine. Înainte să plec în expediție, m-a sunat să ne întâlnim. Mi-a făcut o donație, spunându-mi:
– Călin, tu ai acum mai multă nevoie decât mine de banii ăștia. Și apoi, dacă ți-i dau ție, știu că o să-i primesc de două ori înapoi, când o să am nevoie.
Da, Remus, o să-i primești de două ori înapoi. La fel ca toți ceilalți care au ales să îmi fie aproape în expediția asta. De unde știu? Știu. Mâine urmează o nouă etapă, a patra, peste munte. O expediție care are ca punct final Atena. Ori, cel puțin, ăsta e planul. Deși din experiență știu că totul se poate schimba în orice moment și să ajungi în cu totul alt loc.
Deva
Unde-i stanca minunata din imaginea a 6a? :O