Când am plecat din Predejane, acolo unde am stat peste noapte, afară era destul de rece, cu un cer înnorat, numai bine pentru pedalat. Dar toată treaba asta cu răcoarea a durat până am coborât de pe munte, apoi soarele arzător de pe cerul senin a dat drumul la căldură – 36 de grade Celsius.
Am pedalat cea mai mare parte a timpului aproape paralel cu autostrada. O autostradă construită în câțiva ani, peste munte, cu tuneluri și viaducte înalte. Am tot zis că nu mai fac nicio comparația cu România, dar totuși: cum de la sârbi se poate face autostradă peste munte (peste 100 de kilometri), în câțiva ani, iar la noi în mult mai mult timp de abia se fac vreo 15 kilometri, și aceia pe teren aproape plat?
Foarte frumos drumul pe munte, o adevărată încântare, mai ales că, datorită autostrăzii, circulația a fost foarte lejeră, cu puține mașini. Și după cei 140 de kilometri făcuți în ziua precedentă, chiar a prins bine drumul lejer.
Când am ajuns la tuneluri, primul lucru a fost să verific dacă am ochelarii de soare pe ochi. Nu de alta, dar când am fost în Muntenegru, în tuneluri era un întuneric de numa’, și nu știam cum se poate așa ceva. Răspunsul l-am aflat după ce am trecut de câteva tuneluri: aveam ochelarii de soare pe ochi.
Spre deosebire de prima parte a Serbiei, când am pedalat și câte 30 de kilometri între două localități, de data asta am trecut prin mai multe. Cea mai frumoasă a fost Surdulica, un oraș aranjat, cu foarte multe posibilități de turism. De pe pod, acolo unde am oprit să privesc în jur, orașul se vede foarte frumos, ba chiar te îmbie să faci o oprire. N-am făcut, am zis că las pentru altă dată (deși asta cu ”altă dată”…), azi e etapă de refacere după cea lungă și grea de ieri.
Am oprit, cred, pe fiecare viaduct, contemplând de la înălțime frumusețea râurilor de munte, verdele din jur, liniștea. Are natura un dar de a te vindeca de toate, un farmec care îți așterne un zâmbet liniștit pe față. În momente de genul ăsta, bucuria că ești plecat în călătorie se amplifică și mai mult, și toate etapele de până atunci se contopesc într-o poveste a cărei narațiune îți aparține ție, călătorul.
Mai aveam câțiva kilometri (conform hărții), vreo 10, și trebuia să ajung în Samoljica, ultima localitate din Serbia în care aveam să mă opresc. Am luat-o la stânga, și, dintr-odată, totul s-a schimbat. Chiar și drumul, care părea altfel decât până atunci. Nu știu să spun cum, de ce, dar asta a fost senzația. Poate și datorită peisajul ”în galben” din jur, a lipsei oricărui semn cum că ar exista vreo localitate acolo, de parcă aș fi ajuns în mijloc de nicăieri. Chiar m-am gândit, de câteva ori, că, probabil, am greșit drumul, când din față a apărut un tractor încărcat cu fier vechi. Clar, există așezare umană aici.
Samoljica a apărut aproape de nicăieri. Primul lucru care mi-a captat privirea, la coborâre, a fost turnul unei moschei. Apoi a mai apărut o moschee, cu două turnuri, apoi încă un turn. Și peste toate, o liniște dată de dealul sub care este așezată localitatea.
Am lăsat bicicleta să curgă pe drumul care cobora către sat, privind cu ochii mari în la turnurile ascuțite. Nu pentru că nu aș mai fi văzut moschei pe drum încoace, ori în alte părți, dar chiar nu mă așteptam. Poate pentru că erau atât de multe. Poate pentru că totul în jur era ca o poveste. O poveste care se derula la fel de încet ca omul pe care l-am văzut mânându-și vacile, în șir indian, prin vegetația înaltă. O imagine vie pe care am urmărit de parcă pe un ecran uriaș s-ar fi derulat o poveste de demult.
”Viața se desfășoară întotdeauna în ritmul ei. Nu o grăbi, nu te grăbi, las-o să curgă încet, ca un râu liniștit. Bucură-te de ea, învățând de la lucrurile cele mai simple”, asta am auzit în timp ce priveam în jurul meu, cu privirea cramponându-mi-se, din când în când, de câte un turn al moscheelor din Samoljica.
Noi, oamenii, sîntem toți la fel, așa, ca ființă. Deosebirile de limbă, religie, culoare, nație chiar nu contează. La fel cum nu contează nici băgătorii de băț prin gard, dar care sînt luați în serios de prea mulți oameni. Și orice poate să devină un pretext pentru a arunca piatra primul. Aici, însă, într-o lume care m-a surprins, nimic din toate astea nu existau. Lumea, în partea asta de lume, pare altfel. Ori, cel puțin, asta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o.
Ceea ce ești e dat de ceea ce faci. Actele tale sînt măsura valorii tale umane. Nu vorbele (cele mai multe false, clișee, sloganuri), faptele. Și, da, de cum faci ceea ce faci.
Politica a urățit lumea. Războaiele, la fel. Invidia, răutatea, egoismul, nepăsarea, ipocrizia, vanitatea sînt, de ceva vreme încoace, noile ”valori” umane. Și atunci, tu, cel care încă mai simți, care încă nu faci parte din turmă, care nu ți-ai însușit mentalitatea de turmă ca fiind a ta, ai nevoie de o evadare, de o spălare sufletească. Cel mai simplu lucru, și cel mai frumos, e să călătorești. Nu, a fi turist în weekend ori în concediu nu înseamnă a călători. Turistul e una, călătorul e alta. Călătorind te descoperi, te redescoperi, recreând fiecare zi îmbrăcându-te cu cerul şi pământul, îmbăindu-te cu înţelepciune şi iubire şi stând în inima Mamei Natură.
Am ajuns la locul de cazare, și ăsta parcă apărut de nicăieri, am rezemat bicicleta de zid și am intrat înăuntru. Cel care era acolo nu știa engleză. Mi-a făcut semn să aștept puțin. Și am așteptat vreun sfert de oră. Într-un final, a apărut ”șeful” și totul s-a rezolvat.
Cazarea la Bici Resort e foarte bună, luxoasă aș putea spune. Și ieftină. Cât despre mâncare, aici se găsesc mâncăruri cu specific albanez (în zonă e o comunitate albaneză). Am mâncat afară, în mijlocul unei mulțimi de albanezi veniți nu doar din satele din jur, dar și din alte țări, la un fel de reuniune.
Prima jumătate a expediției s-a încheiat, după aproape 1000 de kilometri pedalați – traversând România și Serbia -, aici, la Samoljica.
România e superbă. Serbia e superbă. Lumea în sine e superbă. Tot ce trebuie să faci ca să vezi, e să vrei asta. Altfel lumea nu e altceva decât distanță de parcurs între ”acasă” și o destinație de vacanță.
De mâine urmează o nouă lume: Macedonia.
*********
Mulțumesc frumos celor care au sprijnit, până acum, expediția și, implicit, campania de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui. Sprijin e nevoie, în continuare, așa că cei care vreți să fiți alături o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.
