Jurnal de expediție, pe bicicletă de la Zalău, la Atena – capitolul 11:  Și am ajuns în Macedonia. Frumusețea simplității omului de la sat e aceeași oriunde ai fi. Kumanovo, o lume cu… de toate

La miezul nopții, în Samoljica, încă nu stabilisem traseul pentru a doua zi. Totul era neclar: drumul; locul final al etapei; de ce acolo, că poate nu o să fie alternativ[ de cazare și o să trebuiască să urc peste munte vreo 120 de kilometri, și chiar nu-i cazul; oare se poate cu bicicleta pe autostradă?

Dimineață, mă rog, pe la vreo 10, ora obișnuită de plecare în etapă, am urcat pe bicicletă și am pornit, pur și simplu, la drum. Am zis că o să se rezolve, cumva, pentru etapele următoarea (cele foarte neclare, care urmează prin Macedonia), după ce o să ajung la destinație și o să vorbesc cu oamenii locului. Adică în Kumanovo.

Am făcut foarte rapid primii 12 kilometri, apoi am ajuns (pentru a câta oară?) într-un punct de unde nu știam încotro. Asta pentru că indicatoarele rutiere sînt vagi, nu spun nimic exact și nu rămâne altceva decât să-i întrebi pe cei pe care-i întâlnești în cale. Dar când oamenii respectivi nu știu engleză ori altă limbă de circulație internațională, nu poți decât să deduci ce zic. Și, dacă ai noroc, să fie în apropiere cineva care să știe ceva cuvinte în engleză. Chiar, de ce limba engleză e limba cea mai folosită, atunci când ești în deplasare în alte țări, indiferent de limba vorbită? Adică, da, e intuitivă, ușor de folosit, dar totuși, de ce nu e, de exemplu, limba germană în Europa? Ca fapt divers, toți cei cu care m-am întâlnit ori am vorbit mă credeau neamț. Și mi-a părut rău că nu stăpânesc mai bine limba germană.

După pățania când am mers în direcția greșită zeci de kilometri, de era să ajung în Kosovo, am zis că, de acum, la fiecare intersecție care pare că nu-i chiar limpede ce-i cu ea, întreb.

Înainte cu vreo 6 kilometri de granița dintre Serbia și Macedonia, hop, intersecție cu probleme. Am urcat 100 de metri, în direcția în care harta arăta că e trecerea frontierei, apoi m-am întors. Ceva nu părea în regulă. Nici o mașină nu era acolo, lucru deloc firesc.

Un om aflat la volanul unei mașini, trecând pe acolo, a dat cu spatele și m-a întrebat în limba albaneză (majoritari în zona respectivă) unde vreau să ajung. Am zis, simplu: border. A dat din cap vehement, arătând cu mâna în direcția în care mergeam: NU! Apoi a arătat către autostradă. Eu, tot prin semne, că-i mai sigur, arăt către bicicletă: e voia cu bicicleta pe autostradă? Omul ridică din umeri, un fel de dacă-i voie, e voie, dacă nu, nu.

Omule a fost atât de categoric că ”pe acolo NU!”, încât am dat-o naibii de hartă și am plecat spre autostradă. La vreo 200 de metri, am văzut un atelier auto. Intru înăuntru și întreb, în engleză, ce și cum. S-au uitat vreo patru la mine, apoi au început să vorbească în albaneză între ei, nesiguri ce să îmi zică. Într-un final, cheamă un puști care meșterea ceva la o mașină veche și care o rupea cât de cât în engleză. După ce se dumirește puștiul despre ce e vorba, îmi spune:

– Se poate merge către graniță, pe la Leiban (pe unde tocmai venisem, la vreo 4 kilometri în urmă), peste dealuri. Dar pe acolo e luuuuung drumul. Adică, lung, știi?

– Și atunci, pe unde se poate merge către Macedonia, pe autostradă?

– Da, numai pe acolo. Ce era de făcut? M-am urcat pe bicicletă și am luat-o către autostradă, aflată la mică distanță de locul unde eram, apoi m-am încadrat pe banda de urgență. În timp am pedalat rapid către frontieră, mă gândeam ce să le zic polițiștilor de acolo. Surpriză! Au făcut semn cu mâna, înțelegători, să merg mai departe. Nici măcar la controlul actelor nu a durat mai mult de 30 de secunde. Era de ajuns să vadă bicicleta încărcată ca un cal de povară, și făceau semn: Go! Și asta a fost tot.

După ce am trecut de frontieră, am coborât de pe autostradă, într-un sat numit Tabanovce, chiar dacă harta spune altceva. Dar, după toate câte s-au întâmplat, am zis că mă iau doar după indicatoare.

Am urmat drumul (care nu prea părea a drum public), am trecut pe sub un pod și parcă am nimerit într-un fel de fermă, cu drumuri înguste cât să încapă un tractoraș. Un loc care părea pustiu. Noroc că la fiecare intersecție de drumuri am întâlnit pe câte unul. Am întrebat scurt?

– Kumanovo? Îmi făceau semn: tot înainte. Atâta tot că ”tot înaintele” ăsta s-a repetat de vreo trei ori. Cât să o mai țin tot înainte?

Răspunsul l-am aflat când am întâlnit un bătrân, un om simplu de la sat, care grebla iarba din curtea casei. E atât de frumoasă simplitatea lor…

– Kumanovo?, l-am întrebat.

Omul și-a ridicat pălăria în vârful capului și m-a privit de-a dreptul, cu ochii mari, încercând să fie cât mai ușor de înțeles.

– Înainte, a spus, scuturându-și mâna către direcția indicată. Apoi, pentru că limbajul semnelor e universal, omul a întins palma răsfirată către mine, ca să mă facă atent, și mi-a arătat piciorul drept. Când a văzut că îmi îndrept privirea către picior, l-a bătut ușor (un fel de ”vezi?”, în limbajul semnelor), apoi și-a scuturat mâna dreaptă, spunând: drejtë (dreapta, în albaneză).

Acuma, toată treaba asta povestită nu știu cât farmec are, dar să vezi un om bătrân vorbindu-ți prin semne și două cuvinte, dar cu un bun simț atât de evident, e ceva care nu are cum să nu te facă să zâmbești, să îți fie drag de acel om.

Îmi pare rău că nu i-am făcut o poză, dar am uitat complet de aparatul de fotografiat. Oricum, întâlnirea cu omul ăsta a fost ca și cum aș fi citit o poveste. O poveste pe care am mai citit-o în multele mele ieșiri pe coclauri, și care îmi luminează ziua, arătându-mi frumusețea simplității omului de la sat. La asta, dacă adaugi acea inteligență nativă, dată de viață, care bate orice facultăți ori titluri de doctori, povestea e una care te îmbrățișează simplu, la fel ca viața atât de frumoasă a lumii satului, indiferent de unde ai fi în lume.

Când am intrat în Kumanovo, a fost un șoc. Haos în trafic, de parcă ar fi înnebunit lumea. Ce tu semne de circulație, ce prioritate, ce trecere de pietoni? Mopede mergând pe sens interzis, tăind calea mașinilor, șoferi claxonând din orice motiv, făcând slalom printre gropi. Singurul lucru băgat în seamă era semaforul (și asta doar pentru mașini). În rest, legea junglei urbane. La propriu. Cred că niciodată nu am fost mai ”în alertă”, pe bicicletă, decât în Kumanovo. Când un alai de nuntă a blocat circulația, de nu mai auzeai nimic de la claxoanele lor, era să iasă cu bătaie în trafic. Iar asta fix în fața unei moschei frumoase. Noroc că alaiul a luat-o din loc la timp, altfel nu știu ce ar fi ieșit din toată situația.

Când am ajuns acolo unde harta (cea online) indica că e locul de cazare, am oprit. Și de o parte și de alta a drumului erau doar blocuri. Da, făcusem rezervare la un studio, într-un bloc. Dar care?

– Hee, de unde veniți?, aud o voce întrebându-mă din balconul sub care stăteam cu bicicleta, într-un fel de engleză amestecată cu macedoneana (sau sârba, cine să își mai dea seama?).

– România.

– Aha, Bulgaria…

– Nu, România.

– Eeeh, Bulgaria, nu s-a lăsat bătrânul care se sprijinise de marginea balconului, și începuse să îmi spună ceva ce doar el știa.

Acuma, nu știu boabă de macedoneană, nici sârbă, dar nu e greu să îți dai seama despre ce e vorba. După ce l-am sunat pe omul cu cazarea și care a și venit călare pe scuter (pe sens interzis, desigur) să mă conducă la cazare, în alt loc decât cel unde oprisem, conform hărții online, am plecat. L-am lăsat pe bătrâns să vorbească. Oricum, deja nu îmi mai vorbea mie, ci lui însuși.

Am lăsat bicicleta în siguranță, în holul blocului unde era studioul unde eram cazat, și am ieșit în oraș.

Cu tot circul rutier, cu toată agitația, de nicăieri, parcă, întâlnești oameni foarte frumoși, eleganți. Mai încolo, la doar câțiva metri de ei, șmecheri cu casetofonul cu beculețe (da, dintr-ăla cu casetă, ca acum 30 de ani), dat tare, să se audă. Toate astea în același loc, de parcă ar fi fost un portal între lumi diferite.

Kumanovo e o lume pestriță, o lume plină cu de toate, care te zăpăcește la primul contact. Apoi, după ce reușești să îți revii, ți se pare că așa e normal să fie orașul. Are Kumanovo ăsta un fel de a transforma haosul în ceva firesc. Și de abia atunci îl vezi așa cum e. Prima oară, înainte de orice, am observat cofetăria. Și când spun am observat-o înseamnă că am mers direct către ea, de parcă aș fi știut unde e. O cofetărie elegantă, spațioasă, cu prăjituri foarte bune și ieftine (vreo 5 lei). Și dacă tot au fost la îndemână de cumpărat, planul pentru a doua zi a fost făcut cu harta și prăjiturile în față. Se prea poate să fi fost efectul prăjiturilor delicioase, dar etapa pentru a doua zi am stabilit-o simplu și repede.

Deci, următoarea etapă: centrul Macedoniei, orașul Veles. Nu foarte departe, vreo 80 de kilometri. Peste munți. Sincer, mi-e dor de ei, chiar dacă a trecut doar o zi de la ultimul urcuș abrupt. Au munții ceva magic, doar al lor.

Pfuuuu… E ora 12 jumătate noaptea. Mă duc să mă culc. Ba nu. Întâi mănânc ce a mai rămas din prăjiturile cumpărate. De abia apoi mă pun la somn. Oricum, ora 1 noaptea a devenit, deja, ora oficială de pus capul pe pernă.

*********

Mulțumesc frumos celor care au sprijnit, până acum, expediția și, implicit, campania de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui. Sprijin e nevoie, în continuare, așa că cei care vreți să fiți alături o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:

Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *