Jurnal de expediție, pe bicicletă de la Zalău, la Atena – capitolul 13:  Între etape. Superbul oraș vechi din Ohrid, cu peste 2300 de ani de istorie și un lac cât o mare albastră. Privind cu sufletul

După 12 etape consecutive, am făcut o pauză în Ohrid, un oraș turistic aflat în sudul Macedoniei. Încă de acasă îmi propusesem să ajung acolo, dacă o să fie suficient timp. Și uite că a fost.

Nu îmi place să mă uit pe google sau oriunde altundeva să văd dinainte locurile în care o să ajung. Îmi place să le descopăr la fața locului. Despre Ohrid, însă, știam despre o biserică aflată pe malul unui lac uriaș, despre care se spune că are o vechime de peste trei milioane de ani, fiind cel mai vechi din Europa. Asta pentru că întâmplător (sau nu), harta regiunii pe care am luat-o în expediție are pe copertă acea construcție macedoneană superbă, una din multele, de altfel, aflate în Ohrid.

Cel mai vechi sau nu, lacul e superb. Iar atunci când ajungi acolo, lacul albastru cât o mare lasă o impresie puternică.

Am ajuns în oraș – mult mai mare decât aș fi crezut, un oraș plin de turiști -, pe întuneric. Am urmat indicațiile hărții online către locul de cazare, însă (pentru a câta oară?), nici vorbă să fi ajuns acolo unde trebuia. M-am învârtit ce m-am învârtit, apoi, pentru că deja se făcea târziu și dădea semn că vrea să plouă, am sunat la numărul de contact al cazării. Îi spun omului că am ajuns, dar nu cred că unde trebuie.

– Dar unde sînteți?

– Lângă un restaurant, la drumul principal. Stanica, așa scrie.

– Ooo, păi sînteți departe, nu acolo e adresa.

– Eu am urmat indicațiile de pe booking și aici m-a adus.

– Vă dau imediat un share location. Aveți internet?

– Nu am pornite datele mobile, sînt scumpe ca naiba în zona asta. Dacă puteți veni să mă ghidați, ar fi bine.

– Așteptați 10 minute, și vin.

Am așteptat mai mult, însă, într-un final, pe când începea să plouă, a venit și omul, călare pe scuter. – Eee… e sâmbătă noaptea, am băut ceva vin roșu, îmi spune omul, tot numai un zâmbet. De asta am ajuns mai târziu. Bun, haideți după mine.

Noaptea, pe ploaie, l-am urmat pe Tomje, gazda, care, călare pe scuter, n-avea nicio treabă, mergea paralel cu mine. întrebându-mă una, alta. Câna am ajuns în centru (mult mai mare decât aș fi crezut), îl vâd rotindu-și mâna stângă:

–  Eee, stimate oaspete, de aici începe centrul.

N-am zis nimic, eram cu ochii la polițiștii care erau pe tot locul în centru, și care se uitau la noi. Nici măcar nu au schițat vreun gest, doar au privit cum trecem pe lângă ei, deși era evident, după felul în care conducea Tomje, că omul era băut.

După vreo 5 kilometri am ajuns la apartamentul pe care-l închiriasem de la el. Foarte frumos, ieftin, chiar în centrul vechi.

Cu toată ploaia, am ieșit în oraș să cumpăr ceva de mâncare. Foarte multe locuri de unde se poate cumpăra de mâncare, sau orice altceva. Orașul e unul turistic, care atrage tot mai mulți turiști. Am intrat acolo de unde venea mirosul cel mai îmbietor și am luat un kebab. Și deși îmi era o poftă de numa’, pentru că deja ploua bine de tot, l-am mâncat când am ajuns la locul unde eram cazat. De fapt, nu l-am mâncat, pur și simplu, ci l-am savurat la maximum.

A doua zi, fiind pauză, am ieșit să văd orașul vechi. Cel nou, turistic, chiar dacă aleea pietonală e foarte frumoasă, nu m-a interesat.

Conform săpăturilor, Ohrid era un oraș încă din perioada regelui Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare.

Istoria orașului e atât de bogată, că nu are rost să scriu despre asta, aș putea umple pagini întregi cu date culese din oraș ori de pe internet. Ceea ce o să vă spun este că interesul pentru promovarea orașului, pentru zecile de mii de turiști care vin aici, e una vizibilă la tot pasul. Și nu mă refer la orașul modern, ale cări zone pietonale sînt înțesate de terase, magazine, restaurante cu influențe turcești, albaneze, macedonene, sârbe, grecești. Orhid e un oraș cosmopolit prin definiție.

Când spun interes mă refer la orașul vechi, cu marcaje la vedere, alei făcute în așa fel încâț să păstreze specificul zonei, să te ducă, cumva, înapoi în timp. Și nu doar aleile care duc către cetate, ci și cele care înconjoară orașul vechi urmând malul lacului albastru. Toate păstrează specificul local, iar o plimbare pe alei e ca o incursiune în timp.

Ceea ce impresionează cel mai mult nu e cetatea, foarte bine restaurată și întreținută. Construcțiile care sigur o să lase o amprentă puternică asupra vizitatorului sînt bisericile, a căror arhitectură e una superbă, amintind de măreția orașului a cărui istorie se întinde pe o perioadă de peste 2000 de ani.

La prima biserică vizitată, Plaoshnik, cu o curte unde ruinele altor construcții erau la vedere, erau turiști, însă nu atât de mulți încât să mă facă să o iau în direcția opusă.

– Do you want a tour? I speak english, german, mă întreabă un bărbat la vreo 50 de ani, înalt, cu o freză ciudată, de parcă era din desene animate.

– Nu, mulțumesc, îi răspund, deși eram oarecum tentat să văd ce îmi spune.

După ce am vizitat zona, îl văd, din nou, pe bărbatul cu freză din desene animate. Le spunea ceva în engleză unor turiști, despre locul respectiv, încercând să-i convingă să le fie ghid. Turiștii i-au mulțumit și au dat să plece mai departe.

– Donation?, a spus bărbatul-ghid-de-ocazie, întinzând mâna către turiști.

Vezi, ce bine că i-am spus din prima ”Nu, mulțumesc”. Altfel, la cum nu știu să spun ”nu”, clar mă fraierea și îi dădeam din banii care, oricum, îmi ajungeau pentru strictul necesar. Și, da, pentru prăjituri.

Ca să ajungi la edificiile superbe ale orașului vechi urmezi străduțele înguste, pietruite ale vechii cetăți, cu case așezate pe același tipar ca cel al localităților vechi grecești. N-ai cum să te pierzi, toate punctele turistice sînt foarte bine marcate prin indicatoare, puse pe tot locul.

Acuma, nu e vorba că aș fi cine știe ce pasionat de biserici sau orice alt fel de clădiri, însă cele de aici, din Ohrid, sînt superbe. Încă de când le vezi, de departe, bisericile ți se înfățișează într-un mod cu totul și cu totul aparte. Sînt ca niște sculpturi delicate. Pe măsură ce te apropii de ele, povestea din detaliile arhitecturale extraordinare iese la suprafață. O poveste care, la început, te face să exclami, apoi te face să taci. Și tot ce poți face e să privești superbele edificii nu doar cu ochii, ci și cu sufletul.

Am ajuns și la biserica de pe coperta hărții pe care am luat-o cu  mine de acasă, și după care m-am ghidat până aici, și anume Biserica Sf. Ioan din Kaneo. E superbă. Atunci când ești lângă ea, deasupra, pe stâncă, și o privești conturându-se în lacul albastru, e o poveste vizuală impresionantă. Și te desprinzi cu greu de acolo.

Mi-au plăcut toate, și bisericile și amfiteatrul antic ori Fortăreața Samuel. Însă, cel mai mult mi-au rămas aproape Sf. Ioan din Kaneo, Sfinții Clement și Pantelimon, Sfântul Naum, Sfânta Maria Perybleptos ori Mănăstirea Sfântul Naum, cele care îmi vin acum în minte. Însă cel mai mult m-a impresionat Sfânta Sofia. Acolo, în micul amfiteatrul din clădirii, privind coloanele și ferestrele mari, cu o arhitectură superbă, am simțit o energie pe care nu am simțit-o la celelalte. Nu pot să traduc în cuvinte acea energie. Însă acolo a fost altceva.

Lacul în sine e cât o mare albastră. Cu ape limpezi, lacul, care se află la o altitudine de 695 de metri deasupra nivelului mării, este unul dintre cele mai vechi din lume, cu o adâncime care ajunge până la 288 de metri. Un lac a cărui importanță e dată nu doar de de istoria bogată, ci și de cele peste 200 de specii endemice, răspândite pe o suprafață de 358 de kilometri pătrați, atât cât măsoară mica mare albastră.

I-am dat ocol nu o dată, ci de două ori, urmând cărarea pietruită care te duce pe deasupra stâncilor, de unde ai o priveliște extraordinară. Și, dacă aș mai fi rămas în Ohrid, sigur aș mai fi venit, locul are un farmec deosebit.

Ohrid e, fără doar și poate, un oraș care merită vizitat, atât pentru turistul clasic, cât mai ales pentru cei care vor să descopere istoria bogată, de mii de ani, a superbului oraș vechi aflat pe malul unuia din cele mai vechi lacuri din lume.

*********

Mulțumesc frumos celor care au sprijnit, până acum, expediția și, implicit, campania de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui. Sprijin e nevoie, în continuare, așa că cei care vreți să fiți alături o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:

Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *