Nu ai cum să nu iubești munții, e o măreție pe care natura o împarte cu oricine vrea să o vadă, să o simtă. M-am bucurat de fiecare kilometru de munte, chiar dacă, de multe ori, mi-a fost greu, atât în România, cât și în Serbia, Macedonia și Grecia. Are muntele ceva special, o îmbrățișare care te încarcă de energie.
Mi-a părut rău când am trecut dincolo de munte. E o senzație pe care o am de fiecare dată când se termină ceva… o etapă, fie a unei călătorii, fie a vieții. Am pedalat încet, tot privind în urmă, ca și când aș fi pierdut ceva. Și ar fi fost de ajuns ca să mă întristeze pentru tot restul zilei. Însă, după ce am coborât de pe munte, o senzație de bucurie iminentă și-a făcut simțită prezența. Nu știam cum să mi-o explic. Și, în timp ce pedalam printre casele care mărginesc drumul care intră în Itea, o așezare mică la malul mării, mă uitam în jur, să ”văd” de unde vine senzația asta. Apoi, dintr-odată, după câteva zeci de metri, odată ce am ieșit dintre clădiri, am dat cu privirea… de fapt cu toate simțurile de superba mare albastră.
Au fost două zile lungi, în care, de multe ori, părea că-s blocat, cumva, între etape. S-au rezolvat toate (întotdeauna există o rezolvare, chiar dacă trebuie să improvizezi din mers) și uite că am ajuns la golful Corint.
Am pedalat până când am ajuns lângă mare, apoi am oprit și am întins brațele larg, adulmecând marea. Am rămas așa câteva minute, zâmbind cu toată ființa. Apoi m-am întors către direcția de unde am venit, și i-am văzut. Munții mei erau tot acolo, foarte aproape, ca niște uriași care mă vegheau. Iar uriașii ăștia mă priveau, la rândul lor, ca un fel de a-mi spune: ”Sîntem aici pentru tine…”
Îmi propusesem încă de acasă ca, dacă o să fie posibil, să ajung la golful Corint și să-i urmez malurile, de la nord către vest, apoi, după ce traversez podul peste mare, la est, urmând drumul către Atena. Ăsta era planul, însă, cel puțin până acum, de când am intrat în Grecia, nu s-a prea potrivit traseul de aici, cu planul de acasă. Acum, însă, toate drumurile m-au adus pe malul mării, aici, în Itea.
M-am bucurat ca un copil. Probabil am și tropăit de bucurie, cine să își mai dea seama. Eram atât de bucuros că aveam și superba mare albastră și munții mei dragi, încât eram în stare să tropăi și pe apă. N-am făcut asta, în schimb mergeam dintr-o parte în alta a cheiului, să văd ce e și în cealaltă parte, și dincolo, de parcă nu ar fi fost aceeași mare, același albastru superb. Apoi mă întorceam, din nou, către munte. Și am ținut-o tot așa câteva minute.
Am privit în jur și mi se părea că e doar un vis din care urmează să mă trezesc. Mi-am tot zis: ”3 săptămâni și în jur de 1500 de kilometri pe bicicletă m-au adus aici”. Și chiar dacă am spus-o cu voce tare de câteva ori, senzația de vis rămânea. Până când m-am așezat lângă mare, la marginea cheiului, aproape de bicicleta care m-a adus până aici, și am lăsat albastrul turcoaz, zgomotul valurilor și mirosul mării să mă învăluie. Și de abia atunci visul s-a transformat în realitate.
E greu să descriu în cuvinte senzația de bucurie. S-ar putea spune ”ce-i așa mare lucru, te urci în mașină ori în avion, și, hop, în două zile sau câteva ore ești aici”. Da, dar nu e același lucru, se pierde călătoria. Ori călătoria înseamnă cel mai mult pentru un visător cu ochii deschiși. Nu destinația, călătoria. Destinația, cel puțin pentru mine, e călătoria în sine, o carte care se scrie (pe care o scriu) în fiecare zi altfel.
Fiecare zi e o altă lume, o altă senzație, un alt fel de a simți. Așa cum am simțit gustul primelor smochine albastre pe care le-am cules dintr-un smochin de la margine de drum, înainte să traversez munții, plin ochi cu delicioasele fructe. Cred că am mâncat vreo două kilograme, iar alte vreo două le-am cules și le-am cărat în bagaje, să fie pentru mai târziu.
Am plecat din Itea după ceva vreme, timp în care am stat, pur și simplu, și am privit marea. O mare care, însă, a rămas lângă mine, și i-am urmat malul cu ochii larg deschiși. E incredibilă culoarea mării, aici, în Golful Corint. La fel ca și munții care străjuiesc partea de nord a golfului. O combinație magică între înălțimile de piatră și unduirile albastre ale mării. O mare pe care găsit-o după mulți, mulți kilometri de pedalat, care m-au purtat prin 3 țări.
Pedalam de-a lungul malului, cântând ceva ce atunci îmi venise în minte, când de undeva, din urmă, a apărut Claude, un francez. De altfel, primul biciclist pe care l-am văzut de la jumătatea Serbiei încoace.
A încetinit și, mergând paralel cu mine (asta pentru că traficul rutier era aproape inexistent, foarte rar treceau mașini), a început să îmi spună una, alta, și să mă întrebe de unde vin, unde mă duc. Un dialog pe biciclete. Foarte bucuros că a întâlnit pe cineva asemeni lui, am tot povestit vreo 10 kilometri, poate mai mult, cine să își mai dea seama? Și am descoperit un om foarte fain. Cum mi-am dat seama, după doar câteva minute? Oamenii frumoși se văd din prima.
– Salut, am auzit o voce în stânga mea, cu un puternic accent franțuzesc. De unde vii?
– Din România.
– Tu vorbești serios? Adică pe bicicletă?
– Da.
– Cît timp ai pedalat până aici?
– Trei săptămâni.
– Ooo, păi asta-i foarte tare. Eu vin din Italia, am traversat marea cu vaporul, dar sînt din Franța.
– Da, mi-am dat seama după accentul tău, i-am răspuns zâmbind. Cum de ai venit încoace, în Grecia?
– E prima oară când fac așa ceva, și am vrut să vin aici, e altceva. Tu?
I-am spus pe unde am fost cu bicicleta, în toți anii de când călătoresc pe două roți. Claude, care mergea paralel cu mine, către mijlocul drumului, a căscat ochii mari.
– Ooo, ce mi-ar plăcea și mie. Unde mai vrei să ajungi, poate vin și eu?
– Sincer, în toată lumea.
– Da, te înțeleg foarte bine. Și eu visez asta. Dar ai nevoie de bani.
– Ai, pentru că tebuie să dormi undeva, să mănânci, dar, dacă îți dorești și faci ceva în privința asta, întotdeauna se întâmplă ceva care să te ajute să faci ceea ce vrei. E mai ieftin și mult mai ușor cu avionul sau mașina. Dar nu e același lucru. E o chestie de alegere. Știi ce vreau să zic?
– Da, știu. Dar e greu să alegi ce faci tu. Îmi dau seama de asta, chiar dacă fac pentru prima dată călătoria asta altfel.
– E greu până îți dai seama ce vrei de la tine, de la viață. Poți să alegi să trăiești confortabil, o rutină a ”binelui”. Sau poți să alegi să trăiești frumos. Uite, eu nu am fost niciodată un sclav al banului. În general, nu am. Și, totuși, atunci când îmi doresc ceva cu adevărat, cumva, ceva se întâmplă și îmi deschide ușa către visele mele.
– Omule, asta e aproape de neconceput în lumea asta. Lumea vrea bani, oamenii nu prea mai au vise. Dar știu ce zici. E, într-adevăr, o chestie de alegere. Măcar ai două variante.
– Oamenii, în general, da. Eu nu. Pentru mine singura variantă e aceea de a trăi frumos.
S-a uitat lung la mine și a zis apăsând cuvintele:
– Se vede asta. Nu știu cum să explic, dar văd asta la tine.
Ne-am despărțit, fiecare mergând către destinația lui, în ritmul lui. Claude, pentru că avea un vapor de prins în Patras, a prins viteză. Eu, pentru că destinația Galaxidi (Γαλαξιδι) era la doar câțiva kilometri depărtare, într-un ritm lejer, ca de vacanță.
A apărut și prima pană, după ce am traversat 4 țări. O pană care a pus frână pedalatului cu doar vreo 3 kilometri înainte de destinația zilei. În mod normal, nu durează mult, 10, 15 minute să repari ce e de reparat. De data asta a durat mai mult de o oră. Asta pentru că am umflat o cameră spartă din fabricație, fără să-mi dau seama, năucit de căldura sufocantă, care mă făcea să transpir și doar stând, darmite făcând efort.
Când am văzut că nu și nu se umflă, am zis că e stricată pompa. Am luat roata cu mine și am mers pe jos până la o stație de carburant, aflată la vreo 200 de metri (norocul meu, am zis). Acolo mi-am dat seama că ventilul e Presta, iar la stații de carburant, toate furtunurile au valvă auto. În loc să zic vreo două, mi-a trecut prin gând: ”să vezi că e spartă camera”.
M-am întors la bicicleta întoarsă cu fundul în sus, apoi am scos camera cu pricina, și am văzut tăietura – ”mămăliga lui de tăietură”. Am schimbat camera în doi timpi și trei mișcări, apoi am plecat către locul de cazare, aflat la câțiva kilometri de drumul principal.
Văzusem pe hartă, atunci când am făcut rezervarea cazării, că locul cu pricina e undeva la câțiva kilometri de drumul principal. O nimic toată, în mod normal. Dar, după ce am mai pățit așa ceva în turneul făcut pe bicicletă în Muntenegru, Bosnia și Herțegonia și Croația, când cei câțiva kilometri erau, de fapt, pe o pantă de te rupe pe bicicletă, ar fi trebuit să îmi dau seama.
Am luat-o, deci, la dreapta, pe un drum care urca către vârful muntelui. La propriu. Și, pentru a doua oară în expediția asta, briza s-a oprit, iar aerul fierbinte a făcut din cei câțiva kilometri un adevărat chin. În mod normal, aș fi pedalat fără probleme pe panta de 14% (dacă nu mai mult), însă așa, fără aer, cu soarele bătându-mă în cap, a fost un chin. Am crezut că nu mai ajung. Când, totuși, am ajuns, tot ce am vrut a fost să mă ascund la umbră și să beau apă. Noroc cu gazda, un bărbat, un grec get-beget, care mi-a adus repede o sticlă cu apă rece. Am băut-o dintr-o suflare.
Am întrebat de unde se poate cumpăra ceva de mâncare.
– Eee, doar din oraș.
– Adică de jos, de unde am venit?
– Da.
– Ooo, decât să cobor cu bicicleta ori pe jos, mai bine nu mănânc, am spus, gândindu-mă cu groază că ar fi trebuit să urc, din nou, panta abruptă. Nu se poate merge altfel, cu mașina? Plătesc, dacă e nevoie.
Norocul a fost că cel care îl ajuta pe grec la construcția caselor și amenajatul locului era un român din Pitești, care locuia în Grecia de peste 30 de ani. El a vorbit cu gazda, prieteni fiind, și am plecat în oraș cu mașina lui. Odată cumpărat ceva de mâncare, ne-am întors, apoi m-am pus la masă. Din ce am luat, am mâncat doar câțiva cartofi prăjiți și o bucată de plăcintă cu spanac. Restul (cea mai mare parte) au mâncat pisicile (patru) care s-au adunat roată în jurul meu. Mâine să vă spun despre oraș superb de la malul mării – Galaxidi. Acum mă pun la somn. E, din nou, aproape ora 1 noaptea și, sincer, am cam rămas în urmă cu dormitul. Și cu hidratatul. Degeaba beau 3, 4 litri de apă pe zi, tot nu-i de ajuns.
*********
Cei care vreți să sprijiniți expediția și, implicit, să vă alăturați campaniei de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui, o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.
