Când am făcut traseul expediției, așa, în mare, unul din locurile în care am zis că mi-ar plăcea să ajung a fost canalul Corint. Nu pentru lucrarea ingineristică în sine, de apreciat, de altfel, ci pentru istoria locului. Aici, în istoria antică, puternicul Peloponez întâlnea Attica.
După 3 săptămâni și 2 zile de când am plecat în expediția asta pe bicicletă, și peste 1700 de kilometri parcurși, am ajuns aici. N-am sărit în sus de bucurie, nici măcar n-am făcut nu știu câte poze, din toate unghiurile. Am privit în jurul meu și am ascultat poveștile istoriei. Cum se ascultă poveștile istoriei? Tăcând și deschizându-ți fereastra ființei.
Peninsula Peloponez a fost locuită încă din timpuri preistorice. Numele său modern derivă din mitologia greacă veche, în special din legenda eroului Pelops, despre care se spunea că a cucerit întreaga regiune. Numele Pelopponesos înseamnă Insula sau Peninsula (sensul arhaic al cuvântului nesos) a lui Pelops. Civilizația miceniană, prima civilizație majoră a Greciei continentale (și a Europei), a dominat Peloponezul în epoca bronzului. Civilizația miceniană s-a prăbușit brusc la sfârșitul mileniului II î.Hr. Cercetările arheologice au descoperit că multe dintre orașele și palatele sale prezintă semne de distrugere. Perioada ulterioară, cunoscută sub numele de Evul Întunecat grecesc, este marcată de absența înregistrărilor scrise.
Istoria Aticii este strâns legată de cea a Atenei și în special de Epoca de Aur a Atenei în perioada clasică. În antichitate, atenienii se lăudau că sunt „autohtoni”, adică erau locuitorii inițiali ai zonei și nu s-au mutat în Attica din alt loc. Tradițiile curente în perioada clasică povesteau că, în timpul Evului Întunecat grecesc, Attica devenise refugiul ionienilor, care aparțineau unui trib din nordul Peloponezului. Se presupune că ionienii fuseseră forțați de către ahei să fugă din patria lor, care, la rândul lor, fuseseră forțați să plece din patria lor de invazia doriană.
Scurta istorie de mai sus nu e de dragul de a lungi textul, în lipsă de inspirație, ci ca să vă dați seama despre cât de veche e civilizația în locurile acestea.
Înainte de a ajunge la canalul care desparte, acum, Peloponezul de Attica, am făcut o scurtă oprire în noul oraș Corint. Cel vechi, cu tot cu templul lui Apollo, e ceva mai departe. Aș fi făcut o deviere de la traseu, dar deja pedalasem peste 50 de kilometri pe căldură, și mai aveam încă 37. Și când corpul începe să se resimtă (doar 2 zile de pauză din 24), iar afară căldura crește și tot crește, te gândești de două ori, apoi zici ”lasă, altă dată”.
Despre noul Corint nu sînt prea multe de spus, cel puțin din cât am văzut. Orașul e unul unde turiștii sînt la tot pasul – în zona centrală, pietonală, în rest nu am oprit, am privit doar în jur în timp ce pedalam. Însă, nu a fost nimic care să mă facă să vreau să opresc. Cu o singură excepție: parcul din centru, acolo unde, în mijlocul unor coloane de apă, este statuia lui Pegasus.
Calul înaripat Pegasus, din centrul orașului, aproape de marea care se termină la poalele munților, merită văzut. ”E doar o sculptură”, ar putea spune unii. Da, dar sculptura asta are o întreagă poveste în spate. De fapt, nu sculptura în sine, ci calul înaripat.
Pegasus (Pegasos în limba greacă) înseamnă puternic. Era un armăsar alb divin, care s-a înălțat la ceruri, ajungând în Olimp și devenind slujitorul lui Zeus. Acolo a fost protejat de Atena, care l-a dus pe muntele Helicon. Acolo, în locul unde Pegasus a lovit cu copita, a apărut fântâna Hippocrene – “Izvorul calului” -, sursa de inspirație a Muzelor.
După moarte, Zeus l-a transformat în Constelația Pegasus.
Mi-am adus aminte de Pegasus când mai aveam 13 kilometri până la destinație. Și chiar dacă aș fi vrut să o las mai moale, după 72 de kilometri de pedalați pe căldură, picioarele au prins aripi. Cei 13 kilometri s-au transformat în sprint. Chiar și pantele care au mai apărut în față le-am urcat cu 28 – 30 de kilometri la oră. Am ajuns la destinație în 20 de minute. Pare că nu-i mare lucru? După peste 1700 de kilometri pedalați în 23 de zile, după ultimele 10 zile când căldura a fost sufocantă, cu bagaje grele în spate, credeți-mă, e mare lucru.
De ce vă spun asta? În niciun caz ca să pară ”mamă, ce tare-s io!”. Că nu am avut, nu am și nici nu o să am vreodată pusee de narcisism. Nu mă interesează deloc să ”bag capul în poză”, nu am căutat niciodată atenția altora, nici personal, nici prin proiectele mele. Vreau ca atunci când există reacții pozitive, să apară natural, exclusiv prin voința proprie a celor care au această reacție, și nu pentru că i-aș trage de mânecă în vreun fel dau altul.
Prietenii, cei adevărați, nu te lasă niciodată la greu. Niciodată! Cei care îți întorc spatele nu îți sînt prieteni. Nu, nu ai de ce să-i judeci. Atâta pot ei, ca ființă. Tu, în schimb, îți ești (sau ar trebui să îți fii) cel mai bun prieten. Sună ciudat? Poate, dar nu știu cum să o spun altfel. Totul se schimbă în momentul în care îți dai seama că încrederea în propria-ți persoană contează enorm. Nu pentru că ai putea să faci orice, că dacă sari de pe acoperiș în cap, sigur te-ai dus naibii. Dar sigur o să poți mai mult decât ai crede.
Întreabă-te ce înseamnă pentru tine cel mai bun prieten? Cum ai vrea să fie? După ce îți răspunzi, fii tu acel prieten. Iar atunci când sufletul ți-o ia înainte, urmează-l.
Sună ciudat ce scriu. E aproape ora 1 noaptea, de altfel ora obișnuită de culcare de când am plecat în expediție. Așa că, dacă vă vine să ziceți ”bă, ăsta nu-i cu toate la cap”, puneți-o pe seama orei târzii, după o zi de pedalat pe căldură sufocantă. Și, da, după ce am fost, preț de 20 de minute, asemeni calului înaripat Pegasus.
Totuși, înainte să mă culc, o mai spun o dată: cel mai bun prieten al tău ești tu.
*********
Cei care vreți să sprijiniți expediția și, implicit, să vă alăturați campaniei de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui, o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.
