Când am plecat din Oțelul Roșu, după ce am mâncat un mic dejun delicios la ”La strada” (dacă ajungeți acolo, mergeți neapărat la restaurantul ăsta, merită), n-am crezut că o să ajung la Dunăre. Nu de alta, dar numai de forțat piciorul stâng, nerefăcut încă, nu aveam nevoie. Însă, pe măsură ce trecea timpul mi-a fost clar: merg la Orșova.
La Caransebeș am ajuns repede, așa că am oprit puțin, în centru, de dragul clădirii în care este acum primăria, construită acum peste 100 de ani, și care arată ca un castel. Chiar frumoasă clădirea.
Când am coborât privirea de la acoperișul țuguiat, la trotuar, am văzut că stăteam fix lângă borna Via Transilvanica. A doua oară în două zile. Clar, în curând am să urmez drumul ăsta. Deja, fără să fi fost pe vreo porțiune de traseu, îmi place.
E frumos să urmezi drumul în partea asta de țară, e pitoresc, cu multă pădure (cea care se vede la margine de drum, mai încolo, ferit vederii, e jale, ca în toată țara, de altfel) și cu șosele deloc monotone. O plăcere pentru pedalat. În mod normal, aș fi pedalat lejer, aveam suficient timp să ajung la capăt de etapă. Însă, odată hotărât că, gata, Orșova, am luat-o din loc într-un ritm accelerat. Voiam să ajung la destinație repede, în primul rând ca să am suficient timp de planificat măcar prima etapă din Serbia. De obicei, prima etapă e importantă în stabilirea traseului care va urma, restul vin de la sine. Plus că odată trecută granița, sentimentul că pleci de ”acasă” se amplifică. Așa că, da, era important să am timp să lumea și pe-o parte, și pe alta.
Ritmul accelerat în care am plecat a însemnat o nebunie. Și nu doar impulsul de moment, dar, la un moment dat, mi-am dat seama că picioarele aproape că nu mă mai ascultă. Nu, nu în sensul rău, ci dimpotrivă. Cum adică să nu te asculte picioarele? Pur și simplu asta a fost senzația. Am urcat pantele, mulți kilometri, din nou, cu plăcere, într-un ritm foarte, foarte rapid. Pante de 4, 5 la sută cu 20 – 23 la oră. Aproape că m-am speriat eu de mine însumi. Ba chiar, la un moment dat, am vrut să încetinesc. Ce vorbești? Picioarele aveau treaba lor din care nu le puteam opri. Ba chiar la un moment dat mi-am zis că or fi intrat ceva extratereștri în corpul meu și au preluat controlul.
Acuma, sigur, m-am și bucurat de goana nebună, clar, cum să nu mă bucur? Dar am știut că asta o să ă coste mai devreme sau mai târziu. Și m-a costat mai devreme. Piciorul drept, care până acum era normal (deși, ce e aceea normalitate?), a luat-o după cel stâng. Ba chiar le-am și auzit dialogând:
– Bă, dreptule, ai căpiat? Păi dacă tu te iei după mine, io pe cine mă mai bazez să compenseze atunci când io zic că gata, bagă tu și în locul meu?
– Stângule, de căpiat, tu ai căpiat. Crezi că nu am auzit că te-ai înțeles cu ăsta cu părul în vânt cum că tu ești supererou? Adică Spidersuperman? Pănâ acum am zis că te las să fii tu ăla mai tare. De acum, gata. Vreau să fiu și io supererou. Alo, Călin, se aude?
L-am auzit, evident, așa că l-am lăsat să fie și el supererou.
– Superspiderman e bine? – E bineeee!
Bine a fost până la prima pauză, atunci când Superspiderman a făcut un pic poc. Am ridicat din mâini a resemnare: ”Am știut că o să mă coste.”
Ai zice că toată treaba asta m-ar fi învățat minte. Nici vorbă. Goana a continuat la fel ca până atunci, atâta tot că mai scăpam printre dinți, din când în când, câte un ”au”. Așa e când te ia exaltarea pe sus.
În Sadova Veche, acolo de unde știam că urmează iar greu (că doar mai fusesem pe acolo, chiar dacă din sens opus), am oprit la un suc, la un magazin. Apoi, după ce l-am privit cu ochii mari pe băiatul (nu cred să fi avut 18 ani) care făcea pe gazda, adunând 7 + 4 pe calculatorul telefonului, am luat-o, din nou, la goană, printr-un trafic infernal, care de multe ori aduceau camioanele atât de aproape de bicicletă, de aproape simțeam cum se freacă de mine. Foarte aiurea senzația.
La Herculane, deși inițial acolo trebuia să fie capăt de etapă, nici măcar nu am oprit. Am continuat să pedalez, chiar dacă într-un ritm mai lejer, privind nostalgic către stâncile albe ale munților, acolo unde am făcut trasee foarte frumoase, acum câțiva ani.
112 kilometri au trecut în 5 ore de pedalat. Cu tot cu pauze, 6, că pauzele sînt parte din călătorie, fără de care nu se poate. Și nu doar ca să îți tragi sufletul, ci ca să lași frumusețea lumii de acolo de unde ai ajuns să se așeze peste tine.
Când am ajuns la Orșova (de fapt, înainte să ajung cu vreo câțiva kilometri, când pe bornele kilometrice distanța se micșora, și se tot mcșora), la capăt de etapă, am fost tot doar un zâmbet. O stare de bucurie copilărească care m-a ținut tot timpul cât am luat Orșova la pas, după ce am parcat bicicleta la locul de cazare, chiar pe malul Dunării.
E frumos orașul ăsta, are un farmec aparte. Chiar dacă am ajuns acolo în mijlocul unui bâlci în toată regula (probabil zilele orașului), iar vacarmul creat de mulțimea de oameni era numai ce voiam nu.
De mâncat, a fost cea mai scumpă și mai proastă mâncare de până acum, deși, când am fost acolo ultima oară, chiar am mâncat o ciorbă de pește delicioasă. De data asta, nu. Noroc cu plăcinta cumpărată la bâlci.
În timp ce mă plimbam prin oraș, m-am uitat de câteva ori către Dunăre, să văd corabia din filmul ”Toate pânzele sus!” cum acostează la mal. Da, știu, e doar un film, dar pentru mine a fost o poveste care și-a făcut loc în povestea expediției. Și nici măcar hărmălaia provocată de bâlciul organizat de zilele orașului nu a stricat din farmec. Ba, dimpotrivă, parcă l-am văzut pe Ismail învârtind deasupra capului polonicul în timp ce se lua la ceartă cu ceva mușterii.
Da, etapa a 5-a a încheiat prima parte, traversarea României, de la nord, la sud.
De mâine urmează partea a doua a expediției: traversarea Serbiei, de la nord, la sud.
Și, da, vreau să le mulțumesc celor care au sprijinit expediția: Daniel Stejeran, Bogdan Hosu, Monica și Bogdan Mărcuș, Alin Prunean, Gabriel Boticaș, Daniel Ispas, Felicia Sabău, Sanda Misiriantu, Leontina Prodan, Adina Lazăr, Paul Pasztor, Ștefan Marin, Alexandra Marincaș, Alexandra Moldovan, Transilvania Media Consult SRL (Călin Onicaș), Maria Costea, Simida Pintican, Silvia Dobrineanu, Amalia Bicăzan, Raluca Marinescu, Cristian Scurtu, Daniela Chiorean, Vlad Filimon, Dana Viașu, Florina Ana Briscan, Remus Clițan, Mirela Mihalcea, Corina Ozon, Valeria Matei, Ioana Iuga, Anamaria Petreuș. Gestul vostru înseamnă mult pentru mine.
Și pentru că e nevoie, în continuare, de sprijin, cei care vreți să sprijiniți expediția, și, implicit, adăpostul pentru câinii nimănui, o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.
