Jurnal de expediție, pe bicicletă de la Zalău, la Atena – capitolul 8: Pauză de o prăjitură în Knjaževac, un oraș frumos, boem, plin de culoare. Unde-i Kapija Svrljiga?

După 8 etape consecutive și peste 720 de kilometri parcurși, am ajuns la jumătatea traseului din Serbia. Sincer, dacă ar fi fost să mă întrebi, înainte să plec, cam pe unde o să fiu după atâtea zile, sigur nu aș fi zis că așa de departe. Asta pentru că normal ar fi să fi avut, deja, o zi și jumătate de pauză, pentru un om normal. Dar m-am convins, de multă vreme, că normalitatea nu are nimic în comun cu normalitatea. Sună ciudat, așa-i, dar nu știu cum să o zic altfel.

Am plecat din Zaječar pe un soare torid, dar destul de liniștit. Știam că până la pantele abrupte de munte mai sînt vreo 30 de kilometri, așa că mi-am spus să le iau pe toate pe rând, să mă bucur de peisaj, de libertate.

De data asta, față de celelalte etape sârbești, când făceam câteva zeci de kilometri între localități, drumul a trecut prin câteva. Și le-am văzut nu doar cu ochii, ci și prin prisma amintirilor cu localitățile din România de acum câteva zeci de ani. De ce? Pentru că aici, în Serbia, timpul nu a luat-o ca nebunul cu capul înainte. Totul e mai așezat, mai liniștit, mai senin. Sârbii sînt un popor mândru care a refuzat să se vândă pe un pumn de mărgele colorate. Sârbii au ales să își păstreze identitatea. Și chiar dacă în anii 1990 au fost bombardați la greu, tot nu s-au lăsat.

Am ajuns la Knjaževac repede, așa că am făcut o pauză. Asta pentru că văzusem în ceva poză de pe net o imagine cu orașul, care părea că-i o pictură. Și deși drumul pe care trebuia să-l urmez era altul, am luat bicicleta de ghidon, apoi încet, la pas, am plecat în căutarea imaginii de poveste.

Am găsit-o destul de repede. Clădiri colorate așezate de-a lungul râului, râul în sine, la malul căruia stau legate niște bărci lungi (de fapt, gondole), așteptându-i pe cei dornici de o plimbare pe râu, parcul cu blocuri de piatră sculptate, toate creează un tablou foarte frumos. Nu ai cum să nu te oprești și să te lași cuprins de farmecul locului. Și chiar dacă restul orașului ar fi urât (dar nu e, e chiar frumos), zona asta ar fi suficientă să spui despre oraș că e superb. Asta pentru că zona de-a lungul râului a fost transformată într-o adevărată oază de frumusețe.  Clar, e cel mai frumos oraș din Serbia pe care l-am văzut până acum. Sigur mai sînt și altele, dar din ce am văzut eu, ăsta mi-a plăcut cel mai mult.

Și mai are ceva orașul ăsta: prăjituri foarte bune. Prăjituri aromate, delicioase, fără E-urile și chimicalele moderne care  ”înfrumusețează” vitrinele cofetăriilor cu care ne-am obișnuit (cu excepții, și ce bine că există!) în cofetăriile din România actuală. Prăjiturile pe care le-am mâncat în Knjaževac au gustul prăjiturilor copilăriei. Aș fi mâncat din fiecare sortiment câte una. În schimb, am ales două, la întâmplare, că toate arătau bine, sub privirea zâmbitoare a celei care se ocupa cu vânzarea bunătăților ăstora.  

Un deliciu, atât pot să vă zic despre prăjiturile din Knjaževac. Printre cele mai bune pe care le-am mâncat de când cutreier lumea cu bicicleta.

La plecare, nici n-am apucat să ies din oraș, că am luat în piept o ditamai pantă (10%). Și îmi tot spuneam (deși știam că nici vorbă de așa ceva) că poate asta-i tot. Am urcat panta, apoi după vreo 2 kilometri, a apărut un semn, ceva cu 10 kilometri. Am zis că nu are cum să fie doar urcare. Au fost, și nu doar 10, vreo 14. Pante dure, abrupte, care mi-au forțat picioarele (ambele cu ”defecțiuni” încă neremediate complet) la greu. Da, îmi plac cățărările, dar după pauza de prăjituri parcă ar fi fost mult mai fain măcar câțiva kilometri de drum lejer. Însă, dacă drumul o ia peste munte, n-ai ce face decât să-l urmezi.

Mă uitam din când la picioare și le întrebam:

– Stângule,mai poți?

– Care stângu? Vrei să zici Superspiderman, că așa ne-am înțeles încă din prima zi, când aproape am făcut ”poc”, că-s supererou.

– Bine, Superspiderman. Mai poți?

– Vrei să îți răspund sau mai bine tac?

– Mai bine taci. Dreptule, tu?

– Aloo! Care dreptule? Vrei să zici Spidersuperman, că așa ne-am înțeles încă din a patra zi, când mi-ai zis că-s și io supererou, la cât am tras și pentru frate-miu, de a început genunchiul să scârțâie.

– Bine, Spidersuperman. Mai poți?

– Vrei să îți răspund sau mai bine tac?

– Mai bine taci și tu.

Sigur, se prea poate să pară o copilărie cu ușoare valențe de anormalitate toată treaba asta cu vorbitul cu picioarele mele. Însă eu vorbesc de multe ori cu mine însumi. Și, până la urmă, ce e aceea normalitate?

Oricât de greu ar fi fost urcușul peste munte, mi-a plăcut. Îmi place să-l simt, fie la pas, fie cu bicicleta. E ca un dialog între mine și el, muntele, între mine și natură. Și asta mă face puternic. Însă chiar și așa, mă întreb deja de câteva zile: cât o să mă mai țină picioarele, până o să zică ”ho, pauză!”?

Când am ajuns în Svrljig, conform hărții online, locul de cazare era poziționat undeva după ce treci de mijlocul satului, pe dreapta. M-am uitat și m-am tot uitat după locul respectiv, mai ales că aveam în telefon o poză cu clădirea respectivă, și știam ce să caut.

Am tot căutat cu privirea până am ieșit din localitate, iar clădirea cu pricina ia-o de unde nu-i. Mă întorc pe unde am venit, am zis că, poate, am fost eu căscat și n-am văzut-o. Nici vorbă.

Am lăsat bicicleta pe trotuar și m-am dus către prima casă unde am văzut mișcare în curte. Oamenii nu știau boabă de engleză. Am spus, simplu, ”Kapija Svrljiga” și le-am arătat poza cu clădirea. Degeaba, nu știau unde e. Însă mi-au dat de înțeles, prin semne, că în localitate sigur nu e.

Am luat-o, pentru a treia oară, către ieșirea din localitate, când văd un bărbat care meșterea ceva la o mașină, în curtea ultimei case din Svrljig. Opresc și îl întreb: Kapija Svrljiga? Mi-a răspuns în sârbă: ”tot înainte 1 kilometru, apoi o să vezi un restaurant pe partea stângă a drumului. Acolo e”.

Pe harta online era trecută în localitate, pe partea dreaptă a drumului. Nu știu cum se dau coordonatele pe google maps, dar de data asta au dat-o cu stângul în dreptul, total aiurea. Și nu e prima oară, am mai pățit-o și altă dată.

În doi timpi și trei mișcări am ajuns la locul cu pricina. Arăta exact ca în poza pe care o salvasem în telefon. Un restaurant care are și locuri de cazare. Mâncare foarte bună și ieftină. Cazarea, la fel.

Mâine plec din Svrljig și urmează o nouă etapă, una lungă, de peste 100 de kilometri. Și cine știe ce urmează?

*********

Mulțumesc frumos celor care au sprijnit, până acum, expediția și, implicit, campania de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui. Sprijin e nevoie, în continuare, așa că cei care vreți să fiți alături o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:

Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism:

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

2 thoughts on “Jurnal de expediție, pe bicicletă de la Zalău, la Atena – capitolul 8: Pauză de o prăjitură în Knjaževac, un oraș frumos, boem, plin de culoare. Unde-i Kapija Svrljiga?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *