“Domnu doctor, io is aicea cu fratele meu internat. Şi io cred că are o problemă cu sângele, că io aşa m-am interesat, că îi un fel de infecţie”, i se adresează o pirandă doctorului de gardă, flancată de vreo încă trei pirande, toate cu fustele şi bluzele colorate şi lucioase. Doctorul se uită la ea, iar piranda continuă: “Io, domnu doctor, să ştiţi că înţeleg bine româneşte, chiar dacă nu ştiu să mă exprim aşa, mai bine, da nu mă ştiu exprima şi nici nu prea înţeleg aşa bine, aşa, pe doctoriceşte.” “Păi, cum să-ţi spun eu, la frate e vorba despre ionii din sânge…”, zice doctorul. “Aşeee, aha”, vine răspunsul pirandei.
I-am mulţumit pirandei în gând, pentru că a reuşit să creeze un crâmpei de zâmbet în atmosfera deloc colorată a holului de spital. Şi am păstrat acel crâmpei de zâmbet cât am putut de mult, ba chiar m-am agăţat de el, încercând să împart puţin din el şi în salonul de spital în care mi-am petrecut 10 ore în acea zi, 10 ore… nici nu ştiu cum să le descriu, cred că cea mai potrivită descriere ar fi “ore fără clipe”. 10 ore împărţite la cei 6 – 7 metri în care mi-am petrecut acea zi, plus un drum la farmacie şi un altul, preţ de 10 minute, către motelul de două stele care îmi ţine loc de casă, acolo unde gândurile au un singur sens: vreau să se facă bine!
Dimineaţa, patul al treilea, care înainte era gol, acum era ocupat de un tânăr care avusese un accident la locul de muncă. Bandajat, rănit serios, omul încerca să-şi păstreze o urmă de optimism, care, însă, atunci când credea că nu-l vede nimeni, se transforma în rictus de durere, atât fizică, cât, mai ales, psihică, pentru că accidentul a lăsat urme serioase. Apoi, pe la patru după-masă, patru colegi de-ai lui au vent să-l viziteze. Patru oameni simpli, muncitori, care au venit să-şi încurajeze colegul. Şi poate nu mi-ar fi rămas în minte asta, până la urmă, toţi bolnavii au vizitatori, la un moment dat. Însă cei patru nu doar au venit în vizită, ci au venit să îi dea rănitului acea parte umană numită prietenie. Prietenie. Un lucru tot mai rar întâlnit ăn lumea de azi, când prietenia e confundată cu adunarea la un pahar, un chef ori un eveniment comun. Cei patru oameni simpli, însă, au adus prietenia, compasiunea cu ei. Şi le-am urmărit privirea, le-am urmărit căldura cu care îi vorbeau colegului lor aflat în momente grele, le-am descoperit chiar un fel de duioşie, duioşie care m-a uimit. Plus bunătatea simplă, care, în momentele ălea se traducea prin număratul banilor din buzunar, bani care le mai rămăseseră după ce au cumpărat ceva de mâncare pentru zilele care vor urma pentru cel de pe patul din spital. Din acel puţin pe care îl avea fiecare. “Care mai are ceva bani prin buzunare?”, întreabă unul dintre ei. “Eu mai am doar doi lei.” “Lasă, că mai am eu ceva bani, uite ia tu 1 milion, să ai acolo pentru medicamente şi ce-o mai trebui.” Altul a mai găsit 50 de lei, altul 20. I-au strâns pe toţi şi i-au pus în sertarul noptierei. “Lasă, că tu o să ai nevoie, noi o să ne descurcăm. Şi stai liniştit, că odată venim la tine dacă mai ai nevoie de ceva.” Iar toate astea în timp ce-l priveau pe cel rănit cu ochii umezi, chiar dacă ei încercau să ascundă asta. În simplitatea lor, nu reuşeau prea bine asta, iar asta, bunătatea, umanul ăla pur, necenzurat şi fără a fi îmbrăcat în clişee, ci, pur şi simplu, bunătate, a fost ca o oază de culoare în albul nemişcat al spitalului . Bunătate. Şi compasiune sinceră.
La nouă seara, pe drumul către “casă”, m-am oprit la o cofetărie. Am cerut două prăjituri, apoi m-am aşezat la masă. Nu mai era nimeni acolo, doar eu, şi, de cealaltă parte a tejghelei, cele două gestionare, care îşi vedeau de treaba lor. Linguriţă cu linguriţă, am încercat să împing nodul mare din gât, însă tot ce am reuşit a fost să-mi pătez, ca de obicei, tricoul cu ciocolată şi cremă. Mi-am întors privirea către geam. Dincolo de geam, de imaginea mea în oglinda întunericului, oraşul cu tumultul lui. Dincoace de geam, doar tăcere.
Am ieşit din cofetărie. Mâine, o altă zi, alte 10 ore în salonul şi holul spitalului. Şi speranţă.
