Jurnal de spital II

jurnal_de_spitalÎn fiecare dimineaţă, când intru în salonul de spital, lângă pat, câteva zeci de furnici colorează gresia albă a pardoselii. Însă, la scurt timp, când le caut cu privirea, ia-le de unde nu-s, au dispărut printre crăpăturile de la îmbinarea plăcilor de gresie, înapoi de unde au venit, ca şi cum n-ar vrea să te deranjeze… ori poate doar pentru că, în spaţiul strâmt dintre paturi, nu e loc şi pentru om şi pentru furnici. Deşi, dacă ai citit cartea lui Bernard Werber – Le Jour des fourmis (Ziua furnicilor), atunci ştii că nu numai că e loc şi pentru unul şi pentru altul, dar poţi chiar să afli o grămadă de lucruri folositoare de la ele, cum ar fi, de exemplu, cum să comunici cu bacteriile ori virusurile, şi, astfel, să nu mai existe boli. E drept, e un roman SF, dar, totuşi, ce bine ar fi… Şi, de altfel, de ce să nu fie posibil? Eu unul cred.

“Nu vă supăraţi, puteţi veni puţin în salon? Ar trebui puse două supozitoare cu glicerină…” Infirmiera tocmai voia să-şi taie nişte slănină şi nişte ceapă, însă a pus cuţitul deoparte, şi-a luat mănuşile de latex, apoi a mers în salonul cu pricina. “Gata, am rezolvat,” a spus cu zâmbetul pe buze infirmiera, apoi s-a întors înapoi de unde venise. Infirmiera asta e tare de treabă. Ea şi cu încă o infirmieră, mai vechi în meserie, femei simple, modeste, sînt cele mai de treabă din spital, întotdeauna te salută zâmbindu-ţi ca şi cum te-ar cunoaşte, şi n-ai cum să nu le admiri. Sînt aceleaşi femei care cară găleţile cu urină şi şterg la fund bolnavii, ori care te învelesc sau te ajută atunci când e nevoie.  Şi deşi rutina, din cauza muncii deloc uşoare, îşi pune amprenta pe gesturile, mimica ori cuvintele cu care ţi se răspunde la vreo cerere ori întrebare, totuşi, infirmiera asta are mereu o bună dispoziţie, atâta cât poţi să ai atunci când faci meseria asta. E adevărat, nu-s toate aşa, dar infirmiera asta e tare… de treabă. Nici nu ştiu cum s-o descriu altfel. Ar trebui să găsesc alte cuvinte, dar ăstea mi-au rămas cramponate în minte. Însă “de treabă”, în situaţia asta, înseamnă mai mult decât orice alte cuvinte sub formă de status ori clişeu la mare căutare în societatea asta ultracomputerizată. De treabă… un fel de bunătate amestecată cu sentimentul ăla matern prezent la femeile simple, care nu ezită niciodată să arate asta, indiferent despre cine ar fi vorba. Un fel de mămici universale. Şi parcă te simţi mai în siguranţă să ştii că-i pe acolo atunci când ai nevoie.

E tare de treabă infirmiera asta. Şi când mă gândesc ce salariu are… Vorba unei ţigănci, care, întrebând o infirmieră, din alt spital, cam pentru câţi bani face treaba asta, a spus, după mirarea foarte vocală la auzul sumei derizorii: “Că, ha, pi io, păntru bani ăştia nici nu m-aş scula din pat.” Însă ele, infirmierele, nu numai că se scoală din pat, dar, cel puţin infirmiera asta foarte de treabă, încearcă, prin felul în care se poartă, să te facă să nu te gândeşti că, în jurul tău, boala patrulează cu bocancii peste vieţile celor care ocupă, temporar, câte un pat de spital.

Poate ar fi bine să se inventeze posturi de infirmieră şi pentru viaţa normală, cea dincolo de patul de spital, în viaţa de zi cu zi, când o mămică din asta universală ar prinde atât de bine în multe situaţii – la serviciu, la magazin, la plata facturilor ori când nu ştii încotro să o iei. În multe situaţii, zâmbetul înţelegător al unei astfel de mămici universale ar putea să facă totul să pară mult mai uşor de trecut peste.


Leave a Reply

Your email address will not be published.