Jurnal de spital IV

jurnal_de_spital4Ce poți să faci atunci când persoanele care îți sînt dragi suferă? Ce poți să faci atunci când unul dintre părinți, după mult timp de stat prin spitale încearcă să revină printre oameni, și, în timpul ăsta, celălalt părinte ajunge, la rândul lui, în spital, încercând, de asemenea, să revină printre oameni? Cum poți să te împarți și să le dai amândurora părți din tine, încercând să-i faci bine? Să te îndrepți către divinitate? Nu cred că există așa ceva, pentru nu avea cum să nu audă chemarea, așa că, decât să existe și să nu-i pese ori să nu poată face nimic, mai bine să nu existe deloc. Așa, suferința o pui pe seama firului ăsta al vieții, viață care, se zice, e bine să fie văzută prin prisma părții pline a paharului. Numai că partea plină tinde către transparent, atunci când doare, când firul vieții își înfige ghearele din sârmă ghimpată în tine, smulgând bucăți cu viață cu tot. Ce poți să faci atunci când bagheta magică a părții pline a paharului nu are vrăji care să poată vindeca? Ce faci atunci? Lași vindecarea în seama medicilor. Iar aici e o loterie, o loterie a medicului care știe și vrea și poate, medicul câștigător. Numai că loteria asta n-ar trebui să existe. Și în toate spitalele e la fel. Aici, în Zalău, lumea zice că am fost norocos la loteria medicală, și că medicul Cristina Laslău e un medic care știe și îi pasă, și, așa cum spun unii dintre cei care lucrează cu ea, e un medic cu onoare. Iar asta, aprecierea din partea celor cu care lucrezi zi de zi, înseamnă foarte mult. Și, după două luni de stat prin spitale, încercând să găsești o modalitate prin care să faci să treacă, pentru că părinții tăi sînt oameni buni și frumoși, atunci când ești asigurat că cel care poate să facă ceva care să vindece e “lozul câștigător”, nu poți să nu te bucuri. Și m-am bucurat să văd că medicul ăsta se oprește și vorbește cu cei care așteaptă un gest, și asta fără a-și da ochii peste cap, ci simplu, cu înțelegere, și chiar se poate vedea că vrea să facă ceva, să vindece, că a fi medic nu e doar o meserie din care să iasă mulți bani, și atât.  Și m-am bucurat să văd că există și asistente cărora le pasă. Și chiar și faptul că spitalul din Zalău e păstrat curat, că infirmierele sînt ordonate și curate, ori că întreținerea e pe bune, și ăstea m-au bucurat. Însă, din păcate, oamenii ăștia, cei cărora le pasă, sînt minoritari în sistemul medical românesc. Majoritatea e nepăsătoare, cei din paturile de spital fiind doar statistică.

Loteria asta medicală n-ar trebui să existe. Pentru că “jucătorii” își pun viața drept garanție. Și-atunci, în disperare de cauză, când simți că pământul îți fuge de sub picioare și că rămâi fără sprijin, te uiți către o lume de unde, se zice, cineva veghează. Cât de cinic sună asta? Veghează… Dacă veghează, de ce există suferință?

Eu nu mai pot să cred. Îmi iubesc foarte mult părinții, iar ei își poartă credința cu ei, chiar și pe patul de spital, și le-ar plăcea să știe că și eu cred, la fel ca ei. Însă, când tăcerea doare, de ce aș mai crede? Acum, medicul Cristina Laslău, la fel cum a făcut și medicul Alina Blesneag pentru tata, e cea care face ceva să o vindece pe mama. Celelalte lumi se ascund în tăcere. Nu se vede mâna de ajutor întinsă, nici lumină, nici măcar un gest, nimic. Ori poate că nu se vede cu ochiul liber, nici chiar cu sufletul, și atunci, ca să găsești, trebuie să cauți în altă lume, acolo unde, cine știe, poate că o să vezi și o să fii văzut. Și pentru că îți dorești să vindeci, ești pregătit să cauți “puterea de a vindeca” în orice lume ar fi nevoie. La urma urmei, niciun preț nu e prea mare atunci când de asta depinde binele celor care îți sînt dragi.


Leave a Reply

Your email address will not be published.