”Deși Nepalul este considerată una dintre cele mai sărace țări, eu cred că este una dintre cele mai bogate, din acest punct de vedere, al oamenilor pe care i-am întâlnit acolo”, a spus Ecaterina Olaru, în cuvântul de deschidere al vernisajului expoziției de fotografie ”I love Nepal”, care a avut loc luni, 27 noiembrie 2017, la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, și care a închis cea de-a opta ediție a Festivalului Muza Fest. Și pentru că nepalezii pe care i-a întâlnit au fascinat-o, expoziția de fotografie, care poate fi văzută până în luna ianuarie 2018, e despre ei, despre seninătatea lor, despre frumusețea lor interioară care, în pofida sărăciei în care trăiesc, iese la suprafață în fiecare dintre fotografiile realizate.
”Sper ca fotografiile să transmită măcar o parte din emoțiile pe care le-am simțit acolo”, a spus Kati, și ăsta e și „ingredientul” principal al expoziției – emoția. Și povestea surprinsă în fotografii, pentru că, deși un portret poate părea simplu, el are cuprins între forme, culori și lumini o poveste, o poveste care, dacă privești fotografiile fără a le trece doar prin prisma detaliilor tehnice, ți se relevă ție, cel care privești fotografia respectivă, ușor, simplu și plină de sensibilitate. Și tocmai asta e ceea ce face expoziția de față una deosebită – sensibilitatea expresivității figurii umane.
Kati, toți artiștii fotografi au printre lucrările realizate de ei măcar una preferată. Care e cea care îți place cel mai mult, pe care o simți cel mai mult ca fiind ”a ta”?
”Știi care? Una pe care nu am făcut-o și pe care o port în minte de atunci. Și o văd și acum ca și cum aș fi acolo”, mi-a spus Kati Olaru.
Sensibilitate. Despre asta e vorba. Adică, privind-o vorbind despre o fotografie pe care nu a realizat-o, dar care i-a rămas în minte, își poți da seama de ce lucrările expuse în expoziție sînt ”colorate” cu multă sensibilitate. Pentru că așa e Kati, iar sensibilitatea ei artistică se transpune în fotografiile realizate de ea, și asta e, de fapt, ceea ce definește arta, în general, o poveste despre emoție.
Cum i-ai văzut pe oamenii de acolo? Tu, venind dintr-o altă lume, ce anume te-a făcut să îi privești nu doar cu ochii?
”Sînt atât de autentici și de simpli, și de asta atât de frumoși. Cam ca și țăranii noștri, oamenii ăștia frumoși care trăiesc la țară. Și știi ce mi-a atras atenția la nepalezi? Faptul că se spală tot timpul pe dinți. Stau în fața casei și vorbesc unul cu altul, spălându-se pe dinți. Și chiar și atunci când îi fotografiezi, ei sînt ei în continuare, nu pozează și își văd de ale lor ca și cum nu ai fi acolo. Și sînt oameni calzi, ospitalieri și, repet, autentici. Și își trăiesc sărăcia – pentru că sînt săraci -, cu demnitate.”
Cele 32 de fotografii ale expoziției vorbesc despre nepalezi, despre viața lor, cea surprinsă nu doar cu aparatul de fotografiat, ci, mai ales, creând un fel de legătură între oameni, care se transpune în fotografie, în povestea care, chiar și pentru câteva clipe, o descoperi în privire, în limbajul trupului, într-un gest ori într-un simplu detaliu. Și asta face ca fotografia să fie artă, nu doar o reproducere a realității din fața aparatului de fotografiat, crâmpeiul de viață autentică pe care reușești să-l surprinzi. Și mai e ceva: sensibilitatea fotografului. Și sensibilitatea asta artistică e definitorie pentru a putea să spui despre fotografie ca fiind artă.
Kati are sensibilitatea asta. Îți poți da ușor seama de asta (mă rog, cei care pot să-și dea seama, cei care pot să îl vadă cu adevărat pe celălalt, pentru că, din păcate, oamenii nu se văd unii pe alții, doar se observă, uneori) chiar și doar privind-o ori ascultând-o. Și, de asta, expoziția ei e una, la fel ca nepalezii, autentică.
Kati, dacă ar trebui să alegi, acum, între a merge undeva, în lume, într-un loc unde nu ai mai fost, și a te întoarce în Nepal, ce ai alege?
”M-aș întoarce în Nepal. Pentru că m-am îndrăgostit de Nepal”.
