La braț cu amintirile prin Zalăul de odinioară. Cofetăriile adolescenței

Gândurile fericite ale copilăriei m-au însoțit și în adolescență tot timpul, și le-am urmat aproape întotdeauna. Iar unele dintre acestea au fost legate de prăjituri. De ce prăjituri? Adică, bine, bine, copil fiind, am înțeles, e normal, că așa sunt copiii. Dar, totuși, și ca adolescent tot la prăjituri să te gândești? Ei bine, da, răspunsul simplu și sincer fiind: ”pentru că îmi plac”. Și mă înfruptam cu ele (la fel ca acum, de altfel) de fiecare dată când aveam ocazia. Și, desigur, bani de buzunar. Atâta tot că, odată ce trecerea timpului, am trecut de la cofetăriile Carpați și Călin, la Patiseria din centru și la cofetăria Galeriile Meseș. Și, câteodată, cofetăria Mimoza.

La Mimoza mergeam pentru că aduceau prăjituri pe care nu le prea găseam la celelalte cofetării. Și tentația fiind mult prea mare ca să-i rezist (și nici n-aveam de gând, ba dimpotrivă), mergeam câteodată acolo. Nu stăteam foarte mult. Ocheam prin ferestrele mari, prin care se vedea toată cofetăria, vitrina cu bunătăți și îmi alegeam ce o să mănânc încă dinainte să intru. Nu de alta, dar geamurile fiind așa de mari, era ca și cum toată lumea s-ar fi uitat la mine. Evident, n-avea nimeni treabă cu adolescentul timid așezat la masa care părea cea mai ascunsă privirilor. Însă așa mi se părea. Cei timizi știu foarte bine despre ce vorbesc. Ei, imaginați-vă că, dacă s-ar fi organizat un concurs de timiditate, aș fi luat locul întâi fără probleme. Așa că, în loc să savurez pe îndelete, mai mult fugăream bucățile de prăjitură prin gură ca într-o mașină de spălat pusă pe programul de stors, apoi le înghițeam, privind din când în când înspre ferestrele cele mari, prin dreptul cărora treceau oameni și într-o parte și în alta.

La Patiseria din centru, cea din pasaj, mergeam mai des decât la Mimoza. Iar asta pentru indienele cu gem și frișcă pe care doar acolo le găseam. Acolo nu aveam treabă cu geamurile mari, pentru că existau mese pe măsura timidității. Adică, ceva mai ascunse. Dar nici aici nu stăteam foarte mult. De ce? Pentru că se vindea și bere, așa că erau mulți adulți care veneau aici. Iar asta strica din feng shui-ul unui împătimit de prăjituri. Deci, timpul petrecut acolo era destul de redus. Nu ca la Mimoza, dar prea puțin pentru cât aș fi vrut. Lucru total diferit în ceea ce privește cofetăria la care mergeam cel mai des, adolescent fiind. Adică Galeriile Meseș.

Cofetăria asta era, cred, cea mai ”luxoasă”, drept pentru care și prăjiturile erau ceva mai scumpe. Dar aveau foarte multe sortimente, așa că închideam gura timidității și mergeam acolo des. Chiar foarte des. Mai ales că în cofetăria asta erau, chiar în spatele vitrinelor, după un zid, câteva mese ascunse privirilor celorlalți. Aici, ca să mănânc două prăjituri îmi lua cam jumătate de oră. Savuram fiecare înghițitură de parcă ar fi fost prima oară când aș fi mâncat așa ceva. Și plimbam atâta îmbucăturile prin gură, de zici că eram în transă. Și, într-un fel, chiar eram.

Cofetăria asta a însemnat, însă, mai mult decât prăjituri. Cum adică? Să vă explic. Toți cei care mă cunoșteau, adică prietenii mei încă din timpul școlii gimnaziale, știau că dacă e ceva cu care să pot fi momit, acel ceva erau prăjiturile. Ca o paranteză, la fel e și acum.

Eram total altfel decât ceilalți băieți. Și când zic altfel, chiar asta însemna, din toate punctele de vedere ale comportamentului unui adolescent. Adică, eu eram captivul poveștilor, la fel ca atunci când eram de-o șchioapă. Iar preocupările principale ale adolescenților, adică ”agățatul fetelor”, pentru mine erau inexistente (nu s-a schimbat nimic, nici acum). Da (deși probabil v-ați dat seama), din cauza timidității excesive. Și a sălbăticiei sufletului. Și când zic sălbăticie nu mă refer la ”băiat rău”, ci la impulsul pe care îl au animalele sălbatice, acela de a se ascunde de oameni. Și eram catalogat ca ”ciudat”. Ei bine, pentru unele fete (multe, de altfel), felul meu de a fi era privit ca o provocare. Ba se și puneau pariuri cine o să mă ”îmblânzească” prima. Așa, în treacăt fie zis, nu a câștigat nimeni pariul, decât ceva ani mai târziu, cum o să vedeți mai încolo.

Într-una din zile, doi dintre prietenii mei m-au chemat la cofetăria asta, la Galeriile Meseș. Normal, m-am dus. Ei erau acolo cu prietenele lor. Însă mai era o a treia fată. Nu mai țin minte cum o chema, nici cum arăta. Știu doar că mi-am înghițit nodul mare din gât și m-am așezat la masă, neprivind-o. Iar când prietenii mei mi-au spus că acea fată era acolo pentru mine, ca să mă cunoască, timpul s-a oprit brusc. I-am ascultat, am ascultat-o și pe ea, cea venită acolo pentru mine, și pe prietenele ei. Apoi am tras aer adânc în piept, suficient cât să pot îngăima: ”Eu mă duc să iau o prăjitură și un suc. Vreți și voi?”. Normal că voiau. Și știam că o să răspundă așa. Numai bine ca să am motiv să mă ridic de la masă. Și m-am dus. De întors, m-au așteptat degeaba, nu m-am mai întors. Am ieșit repede din cofetărie, profitând de faptul ca ceilalți vorbeau între ei, și am fugit. La propriu. Și au trecut multe zile până să mă mai întorc acolo, la cofetăria Galeriile Meseș.

N-ai cum să îmblânzești un animal sălbatic. Poți să-l convingi să nu fugă și chiar să te apropii de el. Dar doar atât. La fel cum s-a întâmplat și cu mine. La mulți ani de la întâmplarea din cofetărie, am fost ”convins” să nu fug. Tot cu o prăjitură, pe care mi s-a spus că aveam să o primesc acolo (da, știu, naiv și ”prost”). Aș fi fugit, când mi-am dat seama ce se întâmpla, dar n-aveam cum. Pentru că eram cu spatele la zid, la propriu,  iar singurul loc pe unde puteam să fug era ocupat de fata care mă adusese acolo. Și acolo, speriat la fel ca un pui de căprioară încolțit de lupi, s-a întâmplat primul meu sărut. Sau, mai bine zis, am fost sărutat prima oară. La 23 de ani. Timpul a trecut, an după an. S-au schimbat multe, însă am rămas, la fel ca în adolescență, naiv și ”prost”.


Leave a Reply

Your email address will not be published.