La Colegiul API din Zalău, despre Fascinația Orientului: Ce frumoasă-i Turcia!

seara_culturala_turceasca_api_zalau__1_Încă nu e prea târziu să se mai poată face ceva, astfel încât cultura să facă parte din ceea ce înseamnă, ori ar trebui să însemne, educația. Iar la Colegiul Tehnic „Alesandru Papiu Ilarian” Zalău s-a făcut un prim pas, prin Seara Culturală Turcească, al cărei rol a fost acela de a-i familiariza pe elevii și profesorii Colegiului Tehnic ”Alesandru Papiu Ilarian” cu istoria, cultura și civilizația turcă. Și numai pe cei de la API. Totuși, de ce Turcia? Pentru că, zice profesorul Mirel Matyas, coordonatorul proiectului, fiecare din cei care au fost măcar o dată acolo, în țara semilunei, odată reîntorși acasă, și-au adus cu ei, fiecare, propria Turcie, construită din impresii, amintiri, gusturi, trăiri și crâmpeie de istorie. El a vrut să-și împărtășească propria-i Turcie cu alții. Și a făcut-o, de Ziua Națională a Turciei, în biblioteca Colegiului API, acolo unde s-au strâns profesori, și nu doar de la API, ci și din alte școli, invitați și, da, vreo cinci elevi. Totuși, e un început.

seara_culturala_turceasca_api_zalau__4_La biblioteca cu iz turcesc

M-am învârtit ceva timp, încercând să găsesc biblioteca liceului, acolo unde urma să aibă loc evenimentul, apoi, după ce, într-un final, îndrumat de mai multe persoane, am găsit-o, am intrat înăuntru. “Nu știu, era pe hol un domn, i-am zis să intre înăuntru, nu știu cine era”, am auzit o profesoară spunându-le altora despre domnul necunoscut care nu știa ce voia, și aproape că mi-a venit să mă ascund (na, meteahnă de elev rebel), apoi mi-am amintit că nu mai sînt elev și că eram acolo ca invitat la evenimentul ce urma să aibă loc, așa că am făcut uitată emblema matricolă de demult și m-am așezat pe scaun. Apoi, emoțiile gazdei, Ioan Lung, directorul colegiului, m-au liniștit de tot. Nu voia nimeni să mă tundă și nici să mă ia la rost pentru ceva ce nu făcusem, dar părea că făcusem. Ba, mai mult, urmărind lecția ad-hoc de istorie, apoi cea de literatură a profesoarelor, rolurile parcă s-au inversat. Asta până când profesoara de istorie s-a întors către locul unde stăteam și eu, lângă cei cinci elevi prezenți, și a așteptat răspunsul la o întrebare. Evident, chiar dacă știam răspunsul, primul impuls a fost, la fel ca pe vremuri, să mă fac că plouă, poate nu mă observă profesoara. Dar a trecut repede, mai ales că atmosfera s-a destins, iar Turcia a captat atenția tuturor.

ali_alparslan_yagmurInvestițiile în oameni sînt mai importante decât celelalte

Printre invitați s-au aflat și Ali Alparslan Yagmur și Cuma Erdogmus, managerul și, respectiv, directorul-adjunct al Liceului Spectrum din Cluj Napoca, care au răspuns invitației de a participa la Seara Culturală Turcească de la API. Dintre aceștia, Ali Yagmur, cel care a fost cel care a fost invitat să ia cuvântul, s-a arătat încântat de faptul că cei din încăpere vorbesc atât de frumos despre țara lui natală, apoi a spus că nu contează ce nație ești ori unde te-ai născut, ci omul care ești. Și că e bucuros că toți de acolo vorbesc frumos despre Turcia, dar nu știe de ce oamenii vorbesc mai frumos despre o altă țară decât cea în care locuiesc, poate pentru că fiecare vrea să vadă ce e frumos în altă țară, ori, poate, pentru că au văzut prea puțin din frumusețile țării în care trăiesc. Și câtă dreptate are! Sînt atât de mulți români care merg să vadă Paris, Roma, Barcelona, Londra ori alt oraș mare, făcând, la propriu, naveta cu avionul, dar care n-au văzut România decât din goana mașinii, în drum către aeroport. Însă, da, Turcia are atât de multă istorie și atât de multe locuri frumoase, iar oamenii de acolo sînt atât de ospitalieri încât e greu să nu rămâi impresionat, odată ce ai ajuns acolo. Și pentru că sînt profesori, cei prezenți la Seara culturală, și care au fost în Turcia, s-au arătat încântați de modul în care se face școală acolo și de faptul că învățământul turcesc are tot ce e nevoie pentru a face educație de calitate. Iar asta, a spus Ali Yagmur, e fiindcă pentru ei, investițiile în oameni sînt mai importante decât celelalte. Ce-ar mai fi de spus?

seara_culturala_turceasca_api_zalau__8_Timbre, fotografii, amintiri și Mirel Magop

Pe rând, pe ecranul alb de pe peretele bibliotecii s-au derulat fotografii cu locurile frumoase de acolo, cu mâncărurile deosebite care îți lasă gura apă, toate însoțite de cuvintele admirative ale celor care le-au făcut, fiecare povestind despre țara aceea cu entuziasm, toți având numai cuvinte de laudă, mai ales când a venit vorba despre ospitalitatea turcilor ori despre farmecul locurilor. Și nu degeaba, cu foarte puține excepții, toți cei care povestesc depre Turcia o fac cu încântare și cu dorința de a se întoarce acolo, să mai descopere din frumusețea și istoria acelei țări.
Pe panourile din dreapta, câteva timbre vechi turcești, din colecția lui Daniel Mureșan, iar în spate, vreo 100 și ceva de fotografii imprimate pe hârtie. Apoi a fost prezentat Mirel Magop, cel care a bătut drumurile lumii pe jos, unul dintre aceste drumuri ducându-l în Turcia. Iar poveștile omului ăsta, spuse cu mult umor, dar care au scos în evidență ospitalitatea deosebită a turcilor, i-au încântat pe toți cei prezenți, un fel de cireașă de pe tort, și tot ascultându-l, parcă n-ai mai fi vrut să se termine, să afli mai multe despre peripețiile lui, despre poveștile cu autostopuri, înnoptat la străini, aventuri, peripeții ori planuri de viitor. Și, dacă mai era nevoie, impresiile lui despre ospitalitatea turcească parcă au lărgit și mai tare puntea asta care leagă România de Turcia, țări care au nu doar 3000 de cuvinte comune, dar care au și o istorie comună, cele două țări conviețuind de-a lungul veacurilor în aceeași parte de lume, o lume în care sînt atât de multe de văzut, de cunoscut, de descoperit.
Și cum putea să se termine Seara culturală turcească dacă nu cu mâncare turcească? Mă rog, cu câteva preparate turcești și cu o prezentare a modului în care se face ceaiul în Turcia, a aceluiași Ali Yagmur, care și-a intrat în rol de gazdă și i-a strâns pe toți în jurul lui, cu ceaiul în primplan. N-am mai rămas să gust ceaiul, însă am luat o bucată de… un fel de plăcintă (am uitat cum se numește), apoi am ieșit din biblioteca cu iz turcesc în aerul rece de afară, cu un gând care îmi tot dădea târcoale: unul din drumurile mele prin lume sigur mă va duce, din nou, în Turcia.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *