La Densuș, acolo unde din piatră romană s-a construit o biserică pe pământul dacilor

”Vedeți?”, întreabă preotul, arătând cu mâna întinsă înspre altar, ”acolo se aduceau cândva, la începuturi, ofrande. Și pe acolo ieșea fumul”, continuă preotul, arătând către ceva ce pare că a fost cândva un fel coș de fum. Iar asta, după cum zicea preotul, pentru că, la început, biserica asta a fost construită cu scopul ăsta, de a se aduce ofrande zeilor.

Acum, biserica din Densuș se cufundă în piatra grea din care a fost construită, apoi reconstruită, fără urmă de fum sau ofrande. Și nici n-ar fi nevoie de așa ceva, pentru că singura ofrandă pe care ar trebui să o aduci, chiar și doar ideii de divinitate, e credința. Iar dacă asta nu e, degeaba te încolonezi îmbrăcat în haine de sărbătoare în coloana groasă care se îndreaptă duminica, ori în zilele de sărbătoare, către biserică, pentru că încolonarea e doar un semn că te supui unui orar, unui program stabilit dinainte, nicidecum un semn al credinței. Și asta fiindcă partea asta a ființei umane, partea asta spirituală numită credință nu e condiționată de sloganuri ori clișee, mascate în îndemnuri la o viață socială fără suișuri ori coborâșuri, numai bine de ținut în frâu de unii sau alții. Și nici chiar de îndemnurile fățișe ale mult prea multora conducători religioși, care, atunci când deschid gura fac asta doar pentru a proclama, sus și tare,  ”adevărul e cel pe care vi-l spun eu”. Nu. Credința o ai… sau nu.

Piatră romană pentru o biserică pe pământul dacilor

În Țara Hațegului, cândva inima Regatului Dac, în mica localitate Densuș, cu piatra adusă din rămăşiţele fostului oraş Ulpia Traiana Sarmizegetusa, pe ruinele unei construcții din antichitate a fost construită biserica asta – cea mai veche biserică românească în care se mai țin încă slujbe. Este o biserică care nu seamănă cu nicio altă biserică românească, iar asta poate datorită coloanelor și bucăților de marmură romane cu care a fost construită. Ori poate datorită inscripțiilor romane aflate pe tot locul, ori a picturii murale din secolul al XV-lea, aflată în interiorul bisericii. Sau a coloanelor, a leilor de piatră de deasupra altarului ori a pietrelor funerare. Sau poate pentru că, spre deosebire de celelalte biserici ortodoxe, care au altarul spre est, biserica din Densuș, ce poartă Hramul Sf. Nicolae, are altarul situat spre sud.

E un amestec ciudat de mister, bizar și istorie, care a născut controverse în rândul istoricilor, unii spunând că biserica a fost construită în secolul XIII, mai precis în anul 1280, alții afirmând că a fost construită cândva în perioada cuprinsă de secolele IV – VI. Însă toți au fost de acord cu ceea ce a spus Nicolae Iorga, și anume că biserica de le Densuș e ”fără pereche în toată românimea”.

Oricând ar fi fost construită, biserica nu are cum să nu te impresioneze, și nu prin dimensiune, ci prin felul în care piatra a reușit să-i dea forma asta, chiar și acoperișul fiind construit tot din piatră. Ca și când un copil de uriaș ar fi așezat pietrele una peste alta, și a ieșit ceea ce se vede astăzi. O biserică desprinsă parcă din poveste.

Liniște

Dacă ajungi acolo și stai puțin lângă biserică, asta simți. O liniște nu sufletească ori o împăcare cu tine însuți sau, poate, cu divinitatea. Nu. O liniște deplină. O absență totală a gândurilor, ca și cum tot misterul din jurul construcției ăsteia ar fi avut ca rezultat un fel de vortex în timp și spațiu, un vortex care captează gândurile și sentimentele celui ajuns acolo, lăsând liniștea aia ciudată să te facă să o iei, cel puțin pentru moment, de la capăt, de la zero. Un fel de restart. Deși se prea poate ca asta să fie doar percepția cuiva care, ajungând acolo și atingând pereții, se metamorfozează, pe nevăzute, în piatră, la fel ca cea cu care s-a conectat prin simpla atingere. Iar piatra nu are gânduri, nici sentimente. Sau are?

Nu ai cum să nu vrei să dai ocol bisericii, să te minunezi de bucătoaiele ălea mari de piatră așezate acolo parcă la nimereală, ori de zigzagul cărămiziu care ornamentează pereții exteriori, chiar sub acoperiș, un acoperiș care pare făcut din plastilină, nu din piatră. Ori să încerci să descifrezi ce scrie pe crucile de piatră din curte, ori pe bucățile de piatră, pe care inscripțiile romane par niște indicii către cine știe ce comoară. Chiar și toaca aceea veche atârnată de copacul aflat la câțiva metri de pereții de piatră pare că atârnă acolo cu un rost, pe care, dacă-l descoperi, vei desluși cine știe ce mister. Și sigur cele patru găuri din partea de sus a turnului de piatră te va face să ridici mirat din spânceană: ”cu ălea ce mai e?”

La plecare, cu pliantul în mână, cel pe care ți-l va da preotul, dacă treci pragul bisericii, ajungi cu cititul la ceea ce spunea George Barițiu: ”La Densuș să călătorim… aici aflăm cel mai întreg monument din câte ne-au mai rămas în cuprinsul Daciei… biserica aceea clădită de romani… astăzi e creștinească a românilor”. Și dai ușor din cap, a încuviințare.


4 thoughts on “La Densuș, acolo unde din piatră romană s-a construit o biserică pe pământul dacilor

  1. Da, liniste si pace am simtit in urma cu multi ani(l973).Nu am crezut ca se oficiaza slujba si acum.Dumnezeu este mare si le randuieste pe toate.

  2. Curios e ca seamana cu cateva biserici ale bonghinelor… sa se inspirat alogenii din arhitectura veche Romaneasca?!

  3. Cred ca poti sa incepi sa lucrezi la o rubrica “Descopera Romania” unde poti sa te extinzi si in afara granitelor Salajului (mai ales in sectiunea video) :). Fain, si spor in continuare. Serus

Leave a Reply

Your email address will not be published.