La Făgetu, la Festivalul cireșelor, în lumea pitorească a satului sălăjean. Poveste cu o fată frumoasă de la țară

Încă de când ajungi în zona Plopișului și privești către Făgetu – un sat altfel decât celelalte, cu câte două-trei case pe ici, pe colo, așezate pe dealurile din jur -, peisajul te duce ușor cu gândul către zonele muntoase ale Apusenilor, drumul îngust care urcă șerpuit prin pădure dând un farmec aparte locului. Un farmec pe care poți să-l guști odată ce, ajungând în satul Făgetu, cobori din mașină, iar lumea de acolo ți se dezvăluie nu dintr-odată, ci treptat. Întâi, limba slovacă, care e la ea acasă acolo, îți devine rapid familiară, într-un fel ciudat pentru tine, cel care nu vorbești limba respectivă, și de abia atunci îi vezi pe cei care locuiesc acolo așa cum sînt. Și, ușor, pe nesimțite, un zâmbet larg ți se așază pe față.

Despre festival

E Festivalul Cireșelor – așa se numește manifestarea anuală din satul Făgetu, aflată acum la a doua ediție, și poate tocmai de aceea primul lucru pe care l-am căutat cu privirea, odată ajuns acolo, au fost cireșele negre. Cireșe pe care le-am găsit doar la plecare, atunci când am dat peste un cireș la marginea drumului, acolo unde m-am oprit și am mâncat atât de multe cireșe, băgând câte 9 – 10 cireșe deodată în gură, încât m-am înecat. Totuși, chiar și așa, am continuat să mănânc cireșele ălea negre, care, așa cum spunea motto-ul festivalului, nu au fost niciodată mai dulci.

Orice manifestare de genul ăsta îi are ca element principal pe oamenii locului, și, pentru asta, ei sînt elementul principal, cel care contează și dă savoare întrunirilor de genul ăsta de la sat. Așa că ei au fost cei care mi-au captat atenția, și nu datorită fizioniomiei lor oarecum aparte, ci bucuriei și emoțiilor pe care oamenii ăștia simpli și frumoși le-au lăsat la vedere, un fel de sinceritate la purtător, iar asta a fost, cel puțin pentru mine, cireașa de pe tort.

Voie bună. Tanti Florica

”Dom’ primar, stați să reglăm sonoru’ la microfon, că ăia din spate nu vă aud și vorbiți degeaba”.

”Cum să nu mă audă?”, a replicat, binedispus, primarul comunei Plopiș, adresându-se celor din spate, ăia care păreau că nu aud: ”Alooo, ăia din spate, ce beți acolo, vin sau țuică?”

”Vin”, a venit repede răspunsul celor din spate.

”Ai văzut, mă, aud ăia foarte bine, cum să nu”, a punctat primarul, iar tot discursul lui de început de festival a fost exact ceea ce trebuia să fie, un îndemn la voie bună. Și așa a și fost. Iar voia asta bună i-a adunat pe toți laolaltă, copii, femei îmbrăcate în costum popular, bătrâni, invitați ori participanți veniți acolo din alte localități.

M-am oprit la standurile unde portul popular al femeilor colora atât de intens locul, că n-aveai cum să nu te oprești. Și dacă tot m-am oprit, tanti Florica din Plopiș mi-a arătat bunătățile din coș, făcute de ea, îmbiindu-mă: ”Api, ficior, stai să-ți arăt, numa’ ni la ele. Că-s cu morariu, ceapă, șhelată și brânză. Și aluatu’ pregăthit c-on ptic die  sămăthișe, cum îi zâcem noi, c-on ptic de iaurt. No, și pus on ptic dă sare, și coaptă-n cuptor. No, mânâncă și vez-u cum îi. No, că dară mănâncă. Așe-i că-i bună?”

Am mâncat. Și-o fost bună. La fel ca ciurigăile, pe care le-am luat de la o altă tanti, de la masa vecină.

Bucuria și emoțiile

de pe fața copiilor slovaci care urmau să evolueze pe scenă, cu dansuri și muzică, mi-au captat atenția, și m-am așezat, cuminte, pe o bancă așezată în fața scenei, acolo unde copiii se străduiau să fie la înălțimea așteptărilor celor care i-au instruit. Mai ales că, nu-i așa?, atât de multă lume era acolo, și sigur toți erau cu ochii pe ei, cum să greșească pașii ori să se încurce la versurile cântecelor? Am uitat și de soarele care mă bătea în cap, și de setea care îmi uscase gâtul, chiar și de moșocoarna pe care, în timp ce făceam poze, o uitam în gură, ca un fel de căluș ciudat, și de care îmi dădeam seama că arată ciudat, așa cum o țineam uitată între dinți, doar când surprindeam câte un zâmbet aruncat din privirile copiilor care au observat, și ei, moșocoarna șugubeață, uitată între dinți.

Mi-am dat seama că zâmbeam încontinuu de când am coborât din mașină. Și, zâmbind, le-am privit pe cele trei fetițe care, înghesuite una în alta, semn al emoțiilor de-a valma, s-au oprit prea departe de microfon. La îndemnul celei care le dirija din fața scenei, au mai făcut un pas, mai aproape. Apoi, și mai înghesuite una în alta, au lăsat glasul copilăriei, atât de bine cât au putut, să răsune pe scenă. Foarte emoționant. Pentru mine. Lumea adultă era ocupată cu altceva.

O raită printre oamenii locurilor, pe ritmuri de muzică populară

M-am ridicat de pe bancă (de acum, după minute bune, am terminat de mâncat și moșocoarna) și am ieșit din curtea cea mare, plimbându-mă prin apropiere, privind fețele bătrânilor, cu multe văi ale vieții săpate pe chipurile lor, ori ascultând limba slovacă amestecându-se cu cea română, ori stând pe iarbă, la umbra copacilor.

Cireșii de la marginea drumului erau fără fructele negre, dulci-amărui. Însă tot am găsit câteva, după care m-am întins. Doar două, trei, dar cu atât mai mult mai bune.

”Zâmbește, vezi că ne face poză”, mi-au zâmbit femeia și cei doi copii aflați în căruța care le ducea la plimbare. Eu nu mai era nevoie să răspund la zâmbet, eram cu el pe față de multă vreme. Iar asta, voia asta bună sufletească, s-a datorat nu locului, foarte frumos, de altfel, pitoresc, pitoresc, pitoresc…,  ci mai ales oamenilor: un copil mâncând vată de zahăr, mama ținând cu atât de mult drag copilul în brațe, bătrânele îmbrăcate frumos, visând la vremurile tinereții, ori interpretele de muzică populară care au reușit să mă facă să gust din muzica asta adevărată, dar pe care, ca să poți să o asculți așa cum merită ascultată, e nevoie de un cadru adecvat, așa cum a fost la Făgetu.

M-am așezat, din nou, pe banca din fața scenei unde răsuna muzica populară a Ansamblului Aușana din Bihor. Și nu doar pentru muzică. Acolo, în fața scenei, lumea reală a lăsat locul poveștii satului românesc, așa cum e el descris în romanele românești interbelice, cele atât de savuros scrise de Liviu Rebreanu, Nicolae Filimon, Duliu Zamfirescu, Ioan Slavici ori Mihai Sadoveanu. O poveste care a început de la ”băiatu’ ăla cu păru’ mare”, așa cum am auzit două fetișcane, șușotind în spatele meu, atunci când am trecut pe lângă ele. Și pe băncile din fața scenei a prins viață

O poveste cu o fată frumoasă de la țară

Am văzut-o arunchându-mi ocheade – o fată de vreo 14 ani, superbă în simplitatea ei, de o frumusețe naturală, nimic artificial, cu un păr blond-închis lung și un trup radiind de viață, dar nu oricum, ci într-un fel plin de frumusețe, o frumusețe pierdută în romanele ăstea interbelice ale scriitorilor pe care i-am pomenit mai înainte. O pădureancă slovacă. Superbă.

Acuma, din start, povestea asta nu are nimic de a face cu superficialitatea trăirilor trupești ale omului contemporan. Nu are nimic în comun cu prejudecățile contemporane, cu  intrigile sexuale deșănțate, cu pornirile de a transforma orice persoană într-un trup care să devină obiectul atenției unei reacții chimice a creierului, a rațiunii care întinează, de foarte multe ori, sufletul și tot ceea ce ține de trăirea sufletească. Povestea asta, tocmai pentru că e o poveste, este despre comuniunea dintre trăiri – una, a fetei slovace frumoase, și cealaltă, a băiatului cu păru’ mare, chiar dacă băiatu’ a numărat ceva ani în viața asta. Povestea asta nu ține cont de nimic altceva decât de trăire.

E ciudat cum realitatea poate să dispară, ca și cum ar șterge cineva percepțiile imediate ale universului care te înconjoară. Așa cum s-a întâmplat acum, la Făgetu, pe băncile din fața scenei, acolo unde, printre ocheade și priviri lungi, povestea satului românesc, cea primordială, s-a agățat cumva de izul de poveste înfiripat acolo, și a creat o altă realitate, plină de simțire.

De pe locul unde stătea, privea, des, către mine: ”Mă vezi, băiatule cu păru’ mare? M-am așezat aici că să fiu mai aproape de tine. Așa-i că mă vezi?”

Am văzut-o. De adevărat. Nu doar privind-o, ci trecând dincolo de privirea ei stăruitoare. S-a ridicat, atunci când a simțit că mi-a atras îndeajuns atenția, și a făcut câțiva pași pe lângă scenă, cu acea intuiție nativă pe care unele femei o au încă adolescente fiind, intuiție care le spune când să-și lase trupul să completeze privirea. Iar rochia ei albastră, aleasă cu grijă pentru evenimentul acela, când știa că ar putea atrage privirile unora, arăta atât cât ar trebui să arate, nimic mai mult. Și unduirile ei povesteau atât de bine despre povestea născută în și dincolo de privirea ei, încât am rămas cu ochii ațintiți asupra ei, asupra fetei ăsteia slovace superbe.

Nu știu dacă privirea, atunci când se umple de suflet, devine palpabilă, dar puntea dintre noi a făcut ochii multora să se întoarcă când spre unul, când spre altul, ca și când ar fi simțit că se întâmplă ceva acolo. Și chiar se întâmpla. O poveste frumoasă, scoasă din romanele românești interbelice, a adus aproape doi oameni, două suflete, care știau că, odată evenimentul acela sfârșindu-se, nu au să se mai vadă, probabil, niciodată. Însă ”niciodată” nu are cum să fie mai puternic ori mai intens decât ”acum”, așa că și ea – o fată superbă de la țară -, și el – băiatu’ cu păru’ mare -, s-au lăsat purtați de poveste.

S-a așezat din nou pe bancă, ușor, ca și când clipele s-ar fi lungit, dintr-odată. Și au trecut câteva cântece populare peste toată povestea asta, până când, într-un final, m-am ridicat de pe bancă și m-am îndreptat către poartă, pentru că venise timpul să mă întorc acasă.

M-am oprit din drumul meu și m-am întors către ea. Mă privea lung, privire care s-a întins câteva zeci de secunde, timp în care nu mi-am putut lua nici eu privirea de la ea. Pentru că am simțit în privirea ei disperarea întrezăririi momentului de final al poveștii.

Au mai trecut câteva zeci de secunde. La fel. Privindu-ne. Nici măcar nu auzeam persoana de lângă mine care îmi spunea ceva. Fata aceea superbă de la țară a închis tot timpul în privirea ei, în rochia albastră conturându-i mișcările, atunci când s-a apropiat, într-un final, de mine. S-a oprit la câțiva metri. Apoi și-a scuturat părul lung, oftând. Am plecat de acolo. Emoțiile erau deja prea puternice. Și nici ea, nici eu, nu puteam rămâne acolo, în poveste.

Am plecat din Făgetu, oprind des, să privesc peisajul din jur. Un peisaj mult mai frumos decât atunci când am venit. Un peisaj în care o fată îmbrăcată într-o rochie albastră, unduitoare, și-a transformat privirea în poveste. O poveste cu o fată frumoasă de la țară.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

      REVOLUT: @calinpaval      

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *